A Fine Frenzy

Stay tuned...maine apare noua postare!:P  O noua descoperire de-a mea pe plan artistic!!! O voce aparte si un stil inconfundabil!

Fundita mea de optimism

3 decembrie. 3 lucruri rezolvate. 3 intamplari care mi-au schimbat, intr-un oaresce fel, viata. Nu intotdeauna pornesti din casa gandindu-te la cate ai de rezolvat din clipa in care ai rasucit ultima oara cheia in butuc si ai coborat in graba pe scari, pentru ca liftul se incapatana sa coboare pana la tine. Din unghiul din care vad eu lucrurile acum, un unghi sper, putin mai obtuz, in sensul de mai larg, decat cel in care ma aflam pana mai nu demult (adica ieri), lucrurile stateau cam asa: ieseam din casa  cu vreo maxim 3 scopuri precise: fie sa cumpar ceva de la supermarket, fie sa duc gunoiul, fie sa merg la Iasi intr-un bussiness cu iz de facultate. Asa ca e clar ca daca ma trezesc de dimineata, cam stiu unde ma duc si ce am de facut. Nu. Azi nu. Azi am plecat pentru prima data dupa fooarte mult timp, lasandu-mi karma sa decida. Doar zambind si purtand, in sfarsit,  fundita mea de optimism, de mult uitata prin sertarele unui dulap neexploatat de proprietar la capacitate maxima: sufletul meu. Daca te incapatanezi sa crezi cu adevarat, fundita aceea de un roz bombon copilaresc poate capata puteri magice. Te poate purta pe carari nebanuite de fericire, si poate trezi copilaria din tine. Daca vrei sa intelegi mai bine ce spun, doar priveste martisoarele traditionale romanesti. Sunt sigura ca acolo vezi o fundita alb cu rosu si o copilita sau un baietel care atarna de ea. Iata ca, in plin decembrie, eu ma simt un Martisor. Mos Craciun deja isi pregateste sacul cu bunatati, iar eu ce fac? Ma declar un martisor, in parul caruia adie vant de primavara, cu miresme de frezie si ghiocei, lacramioare si zambile. Si uite asa am ajuns eu azi dimineata la Iasi. Zburand pe fundita mea de optimism. Nevizualizand maxi -taxi in care ma aflam si viteza aferenta ( mi-e frica de maxi taxi si daca merge cu 30 la ora). Nemaigandindu-ma ca aveam o problema extrem de stringenta de rezolvat pana aveam sa ma intorc. Tin sa precizez, insa, ca decolarea mea cu fundita nu se datoreaza nicicum vreunei lipse de interes fata de ceea ce sunt si ce fac. Nu e o plictiseala dintr-aceea nebanuit de periculoasa. Nu e un "screw them all" sau vreo bagare de picioare. E doar ...

 ...(au trecut 2 minute de cand am scris "e doar"). Un scriitor de vaza, oricare ar fi el, ar fi zis pana acum "fuck" macar odata si ar fi simtit ca ori are o pana de idei, ceea ce l-ar putea rani in orgoliu-i de best-seller-ist, ori ar simti ca imbatraneste si ca pericolu-i pandeste cariera. Nu si la mine. Tata a zis pe patul de moarte ca voi fi scriitoare. Si inca nu una de prin targ, ci una renumita. Daca Dumnezeu l-a auzit, atunci eu voi continua ideea inceputa anterior, fara sa mai astept o secunda in plus. Asadar, e doar... iubire. Iubirea in toate formele pe care le poate lua, si in toate comportamentele pe care le poate manifesta. Iubirea si dorul. Dorul asta innecacios de a intoarce in tine, de a-ti recladi spiritul cu o temelie care sa reziste si iernilor sufletului tau. E poate dorul asta care mi l-a scos in cale pe...Costica. Si da, orice om care ma cunoaste va spune: "Draga de ea. Cum ii multumeste ea sotului ei ca a aparut in viata ei.." Si da, i-as da foarte mare dreptate, i-as spune aproape ca a ghicit. Sotul meu este omul fara care nu m-as simti completa. El este yang-ul de care yin-ul din mine nu se poate dezlipi, oricat incearca altii, si sa nu credeti ca nimeni nu incearca. El este personajul acela de basm pe care-l desenam pe ultima foaie a caietului in ora de "Citire", in clasa a 2-a. Proiectia unui Print, doar ca nu adus de vreo vrajitoare buna, ci de insasi Zana...Karma. Stii? Fiecare om cu care te intalnesti in viata, si cu care duci o poveste de iubire, fie de 6 ani tacuti, secreti, minunati, dar fermi in sentimente, fie de 3 ani plini de sentimente minunate, cu  intamplari de care-ti vei aduce aminte peste ani - sunt intalniri faurite de Zana asta pe care cam toti o blestemam in ultima perioada. Ea ne stie datoriile ( si cine a citit "Secretul" stie foarte bine ce spun), asa ca ne intalnim in viata si traim momente importante doar cu oamenii cu care suntem meniti sa impartasim ceva. Sa ne lasam amprenta intr-un fel anume, doar al nostru, asupra sufletelor celor cu care venim in contact pentru o mai lunga sau mai scurta perioada de timp, si apoi sa ne rupem sufletul de langa al lui/ei, sa ne doara ruptura, sa ne vindecam la sectia de "re-animare", adica in propria camera, cu lacrimi de dor, dar sa continuam (desi nici noi nu stim atunci de ce si prin ce forta putem) -drumul spre viata. Si apoi vine big bang-ul...cand tot universul tau interior explodeaza si se reface in mici planete, meteoriti, stele si comete. Abia atunci, se creeaza in infinitul din tine Sistemul Solar. Abia atunci simti mana Karmei, ca o mana calda de mama care ia si strange, care face din dezordine - curatenie deplina, care strange lucrurile impreuna ca un magnet. Prea multe coincidente. Prea multe insiruiri de cifre, ecuatii, formule si operatii care dau cu plus. De aceea, nimic pe lume nu e intamplator. De aceea, astazi l-am intalnit pe Costica. Si da, nu e sotul meu. Si da, stiu ca nu este gelos pentru ca are ceea ce multi barbati nu au, ceva ce de curand am reinvatat, tot datorita lui, ca exista: incredere!

Fundita care ma transporta intr-o lume perfecta, nu m-a parasit nici in maxi taxi. Doar ca m-a adus langa un om de la care soarta a vrut sa invat, sau sa reinvat mai bine zis, multe azi. Consider experienta mea de azi din maxi taxi ca pe unul din cele 3 intamplari despre care vorbeam la inceputul postarii. Celelalte doua tin de cat de increzatoare pot fi in mine, atunci cand vreau. De femeia din mine care s-a trezit cam tarziu, pentru ca a adormit un an jumatate pe un pat cu doua saltele: una de la firma Neincrederea, si una de la compania Lenea. Le-am rezolvat, pentru ca puteam sa le rezolv.

Nu mi-a placut niciodata sa initiez asa din senin o conversatie, doar ca sa imi treaca timpul, decat daca simteam ceva in privirea omului de langa mine, sau in mimica si comportamentul lui ca e un om suficient de normal incat sa poarte o conversatie placuta, in care sa nu incep sa dau extrem de multe detalii despre viata mea. Culmea, desi sunt prietenoasa, si sfarsesc mai mereu prin a zice cate si mai cate si a ma imprieteni cu toti cei cu care ma cunosc intr-un mijloc de transport in comun. Cu Costica nu am vorbit pana la Pascani. Un om simplu, muncit, care tinea telefonul in mana ca pe Dumnezeu. La prima vedere ( daca nu-i zareai si ochii tristi),  puteai jura ca e un pusti care astepta un bip de la gagica-sa. Dar cred ca, si e prima oara cand zic asta, nu am mai auzit pe nimeni, in afara de sotul meu, soptind la telefon cu atata candoare amestecata cu respect si grija "pui" unei femei. La telefon se auzea ceea ce aveam sa mi dau seama mai tarziu ca era sotia, si un copilas plangand in hohote. Din ce se auzea, fiind langa mine, si telefonul avand volumul la maxim probabil, am dedus ca era vorba de sotia sa aflata cu baietelul la spital in Iasi. Costica avea sa-mi confirme asta mai tarziu, in timpul calatoriei. Eu l-am abordat. Asa cum am zis, nu imi place sa ma bag in seama. Nu-mi place sa caut motive sa vorbesc (poate doar in intimitatea familiei mele, mai fac si din astea...de obicei, cand vreau sa ma alint, si vreau cam des :p). Dar cand e vorba de un copil, pur si simplu...nu pot. Nu pot sa stau nepasatoare. Nu pot sa ma fac ca nu aud. Pentru mine, si indraznesc sa spun ca pentru noi toti, un copil ar trebui sa semnifice tot ce e mai pur si mai frumos pe lumea asta. De aceea nu m-am abtinut sa nu-l intreb ce se intampla, si de ce copilul lui plange asa de tare la telefon. Asa am aflat ca micutul de 3 ani trecuse printr-o operatie grea la corzile vocale, si ca plangea de durere, de frica de durere, si de dor de tata. Cu o mama casnica, si cu tatal in somaj, cu 500 RON pe luna si cu slabe sanse sa gaseasca ceva de lucru, m-am intrebat in sinea mea care sunt sansele reale ale acestui copil? M-a intrerupt din gandire Costica. A inceput sa vorbeasca trist despre sistemul medical prost din Romania, in comparatie cu cel de oriunde in strainatate. "-Aici daca nu dai, nici nu se uita la tine, te lasa sa mori", l-am surprins zicand, dand din cap aproape ironic si privind in gol pe geam, spre un punct doar de el stiut. "Cand lucram in Spania era diferit, dar acum [lasa capul in jos], acum...tot la romani ajungi sa lucrezi si acolo, deci va dati seama...." Asa a inceput o discutie despre tot ce se intampla in tara noastra de cativa ani buni incoace, despre cum se auto-distrug generatiile, despre bani, scoli de soferi si iubire. Adica despre viata in sine. Poate trebuia sa mai vorbesc cu un barbat, nu numai cu al meu, care-si bate gura de un an jumate cu, de cele mai multe ori, rabdare despre viata in cuplu. Si in discutia mea cu el nu am dat din casa, pentru ca nu imi place sa fac asta. Dar e interesant sa auzi ca atat un barbat eleborat, educat si cu o experienta de peste 10 ani intr-un domeniu frumos, interesant si incitant, dar si un om simplu, muncit, pentru care 600 RON si 10 bonuri de masa inseamna foarte mult - gandesc la fel cand vine vorba de incredere si iubire. Si nu ma mira. Dar decretez astazi mai mult ca in orice alta zi: barbatii vor incredere. O vor pe Ea. Ea - femeia Lui. Femeia care poate lua mii de forme, dar care stie, in primul rand, ce valoreaza ea pentru ea insasi. Femeia Cameleon, care desi este fortata de societate sa se deghizeze zilnic in alte culori si nuante, este mereu aceesi Madona de care se indragosteste over and over again seara cand o priveste inainte de a adormi. Femeia sensibila, dar puternica. Gingasa, dar hotarata. Inocenta, dar sexy. Desigur, nu acestea au fost cuvintele lui Costica folosite pentru a explica frumusetea unei relatii, a unei casnicii. Dar a fost interesant si coplesitor sa urmaresc si sa invat cate ceva din experienta unui om care nu cauta cuvinte pompoase ca sa descrie iubirea, asa cum as fi fost tentata eu sa fac, poate. Un om care foloseste atat de putine cuvinte pentru a exprima ceva atat de complex, si totusi reuseste sa redea pe de-a intregul ideea de cuplu, de experienta din care se poate invata pe mai departe, de frumusetea traiului in doi, de miracol si magie, de respect si tandrete. Am mai vorbit despre faptul ca totusi....totusi...banii extrem de multi nu aduc fericirea, daca el e in China si eu in Africa de Sud (asta ca sa dau o distanta mare, sa intelegeti ca distanta nu e benefica). Despre cum o amica si-a inselat barbatul pentru ca el era in Spania, si il vedea odata pe an. Despre magia venirii pe lume a unui prichindel, care schimba universul Lui si al Ei. Despre trecut ( trecutul e trecut!!!!), si prezent ( ceea ce conteaza!!!).

Si am coborat la Iasi. Ne-am dorit sanatate, Sarbatori Fericite si fericire deplina in familie. Nu cred si nu stiu daca il voi mai vedeavreodata pe Costica. E una din acele intalniri rare, cu oameni fata de care simti un mare respect. Cu siguranta ii doresc tot binele din lume lui si familiei lui, si simt ca Dumnezeu va avea grija de familia sa. Discutia cu Costica m-a facut sa-mi dau seama mai bine de ce Costica am eu acasa, si sa invat sa-l apreciez mai mult. Sa-l las sa isi prinda fundita lui cu a mea. Sa -i permit, in sfarsit, sa patrunda in cele mai ascunse camarute din sufletul meu. Sa-l las sa ma iubeasca. Sa ma cunoasca. Sa ma adulmece. Sa zburam impreuna tot mai sus. Doar noi si funditele noastre de optimism...

Cine va domina premiile AMA anul acesta?

Pentru necunoscatori, AMA = American Music Awards. Un fel de OSCAR al lumii muzicale americane. Locul unde, anual la sfarsit de noiembrie, se aduna "la creme du la creme du musique". Nume noi si-au facut aparitia pe lista de nominalizati de anul acesta, printre care Taylor Swift, Sugarland, Lady GaGa si Keri Hilson (pe care o stii cu siguranta, ea fiind vocea piesei "The way I are" in colaborare cu Timbaland). Pe lista se afla, insa, si nume sonore ale muzicii made in U.S.A. Nume care nu se afla la prima nominalizare, si aici amintesc.: Beyonce, Eminem si ... Michael Jackson! Da, ati citit foarte bine. Michael Jackson!!! The King of Pop traieste inca, prin muzica sa.
Se pare ca, desi nu mai este printre noi, Michael Jackson a primit nominalizari la categoriile Artist Of The Year, Favorite Male Artist, Favorite Album. Toate astea, datorita albumului `Number Ones` lansat in 2003, si reintrat in topurile muzicale dupa decesul artistului (25 iunie 2009).

Practic, Taylor Swift si Michael Jackson domina lista artistilor care au intrat in cursa pentru premiile American Music Awards 2009 (AMA 2009), dupa ce fiecare a primit primit sase, respectiv cinci nominalizari.

Poti afla ca Taylor concureaza la categoriile Favorite Female Artist, Favourite Album si Favorite Artist in Adult Contemporary Music. De asemenea, ea a fost nominalizata la titlul de Artist Of The Year, pentru care `lupta` cu Lady GaGa, Eminem si Michael Jackson.

Daca nu stiai, iti spun eu ca nominalizarile s-au facut pe baza datelor furnizate de Nielsen Company Broadcast Data Systems – difuzari la radio – si de SoundScan – vanzari pe piata muzicala.

Premiile American Music Awards 2009 se desfasoara pe 22 noiembrie in Los Angles. La ora la care scriu eu acest post, (10.49 pm), in S.U.A. mai sunt 7 ore pana la marele eveniment din LA. Astept plina de curiozitate lista castigatorilor. La ceremonie vor canta Alicia Keys, Black Eyed peas, Jennifer Lopez si Adam Lambert. Dra poate cea mai intensa si asteptata aparitie, va fi cea a surorii regretatului Rege al muzicii Pop, Janet Jackson, care isi va prezenta, cu aceasta ocazie noua sa piesa "Make Me", despre care vom vorbi data viitoare.

Dar pana atunci, te las cu lista intreaga de nominalizati. Artistul pe care mizez eu, va aparea cu numele ingrosat si subliniat. Maine o sa vad cata dreptate am avut:)


Pop/Rock Music:

Favorite Male Artist:
• Eminem
• Michael Jackson
• T.I.
Favorite Female Artist:
• Beyonce
• Lady GaGa
• Taylor Swift
Favorite Band, Duo or Group:
• Black Eyed Peas
• Kings of Leon
• Nickelback
Favorite Album:
• Lady GaGa - `The Fame`
• Michael Jackson - `Number Ones`
• Taylor Swift - `Fearless'

Country Music:

Favorite Male Artist:
• Jason Aldean
• Darius Rucker
• Keith Urban
Favorite Female Artist:
• Reba McEntire
• Taylor Swift
• Carrie Underwood
Favorite Band, Duo or Group:
• Rascal Flatts
• Sugarland
• Zac Brown Band
Favorite Album:
• Rascal Flatts - `Unstoppable`
• Taylor Swift - `Fearless`
• Zac Brown Band - `The Foundation`

Rap/Hip-Hop Music:

Favorite Male Artist:
• Eminem
• Jay-Z
• T.I.
Favorite Album:
• Eminem - `Relapse`
• Jay-Z - `The Blueprint 3`
• T.I. - `Paper Trail`

Soul/Rhythm & Blues Music:

Favorite Male Artist:
• Jamie Foxx
• Michael Jackson
• Maxwell
Favorite Female Artist:
• Beyonce Knowles
• Keyshia Cole
• Keri Hilson
Favorite Band, Duo or Group:
• Black Eyed Peas
• DAY26
• Mary Mary
Favorite Album:
• Beyonce Knowles - `I Am...Sasha Fierce`
• Black Eyed Peas - `The E.N.D.`
• Michael Jackson - `Number Ones`

Soundtrack:

Favorite Album:
• `Hannah Montana: The Movie`
• `Hannah Montana` season 3
• `Twilight`

Alternative Rock Music:

Favorite Artist:
• Green Day
• Kings of Leon
• Shinedown

Adult Contemporary Music:

Favorite Artist:
• DAUGHTRY
• Jason Mraz
• Taylor Swift

Artist of the Year:
• Alternative Rock - Kings of Leon
• Country - Taylor Swift
• Pop/Rock - Lady GaGa
• Rap/Hip-Hop - Eminem
• Soul/R&B - Michael Jackson


T-Mobile Breakthrough Artist:
• Pop/Rock - Kings of Leon, Lady GaGa
• Country - Gloriana, Zac Brown Band
• Soul/R&B - Keri Hilson, Jeremih
• Rap/Hip-Hop - Drake, Kid Cudi

Baba Iarna intra-n sat

Lumea anului 2009 nu e tocmai roz. Tot mai multa rautate si avaritie din cauza saraciei, tot mai multe minciuni (mai ales pana pe 22 noiembrie), tot mai multe greutati. Tot mai multe boli, tot mai multe victime, tot mai multa deznadejde.

STOP!!!

In ritmul asta, noi, generatiile care am prins vremuri si cat de cat mai bune,vom ajunge sa traim in trecut, zicand: "A, da'pe vremea lui "nush'care" era mai bine!"...asta daca nu o facem deja. Cred ca sunt deja acuzata ca trec de la un lucru la altul, si ca nu am o ordine in idei. Ei bine, va contrazic.


Vreau sa va propun un exercitiu pentru suflet, un adevarat balsam pentru inimi, si anume sa ne intoarcem in trecut, dar la modul cat de poate de pozitiv. Sa ne amintim cu drag (pentru cei nascuti pana prin 1989), copilaria noastra plina de inocenta si lipsita de griji. Hai sa ne aducem aminte impreuna si sa transmitem acele valori morale si mai departe copiilor si, ulterior, nepotilor nostri...

Nu-i asa ca verile noastre aveau miros de Brifcor si gust de susan? Ne smulgeam matricolele cusute de pe bratul uniformei si alergam bezmetici, ca fluturii in sticla. Ne balaceam cu picioarele intr-o apa nesfarsita, de pe pontonul nici unei sperante. Luam "Pepsi" pe sub mana de la cantina partidului si mergeam in fiecare vara in cate o tabara de pionieri. Stateam la cozi, "inaintasii" care tin randul, stateam in frig, stateam pe intuneric si aveam cartele pentru zahar si ulei. Dar nu stiu cum de s-a intamplat, am reusit, asa copii cum eram, sa ne luam ratia de fericire. Cate-o portie mica de fiecare, sa ajunga la toata lumea.

Noi n-am avut DVD player, ne uitam la diafilme proiectate pe perete. Mai tii minte "Iarna" de George Cosbuc? Ce sentiment aveai cand il vedeai pe Nica a' lu' Creanga incercand sa smulga niste cirese dintr-un copac aflat pe peretele tau? Cata viata iti dadeau acele imagini... cata imaginatie... ca iti venea si tie sa smulgi o cireasa si sa intri in acea poveste fara sfarsit.

Doar cinci minute pe zi, inainte de telejurnal, ne uitam la "Mihaela si Azorel" si "Miaunel si Balanel", alb-negru, si stiam doar ca Donald arata ca ratoiul-jucarie din cauciuc, cu bluza de marinar.Am supravietuit serialului " Dallas" si-am inventat un joc in care numaram in engleza: "Uan, ciu, sfri/Pamela vrea copii/Si Bobby nu o lasa/Ca este prea frumoasa". Aveam clasoare cu timbre si colectie de surprize cu fotbalisti de la "Turbo ". Ne jucam de-a printesele (un fel de "real life role play game"), beam apa minerala " Aurora " (un fel de MD de-acum) si mancam inghetata "Polar" (fara inlocuitori). Ne coloram guma de mestecat cu varfuri de creioane, ca sa creada lumea ca-i straina, si ne umpleam pauzele de scoala cu biscuiti "Voinicel". Aveam sugativa si pic cu care ne stergeam singuri greselile.

Sa nu uitam ca visele noastre, pazite de ochiul pestelui de sticla de pe televizor, erau bantuite de miros de portocala si de baloane de guma "Tipi-Tip"... Citeam pe ascuns "Elevul Dima dintr-a saptea" si "Boccaccio", iar la vedere "Ciresarii" si Jules Verne. Noi nu ne trimiteam SMS-uri, ne fluieram sa iesim afara. "Mama lu' Cutaaaare. Il lasati pe Cutare afara?"

Si nu in ultimul rand, citeam "Baba Iarna intra-n sat", de Otilia Cazimir, si radeam de babuta care isi cauta ochelarii, cand ei de fapt se aflau pe nas.


Am privilegiul sa fi dat de poezia care da titlul cartii de poezii cu care am crescut, recitata de insasi Otilia Cazimir, aceasta muza a copilariei mele, si totodata cea care m-a inspirat sa scriu poezii. Nu mai este mult si vine Mos Nicolae, iar daca ai ajuns sa citesti aceasta postare, am sa-i spun Mosului, oricine ai fi tu, cititorule, sa nu-ti aduca nicidecum o nuia :p, ci o iarna linistita si plina de fericire! Cu aceeasi emotie in glas ca la 4 ani, anunt cu drag ca...

...BABA IARNA INTRA-N SAT!!!
Otilia Cazimir : Baba Iarna intra-n sat
Asculta mai multe audio Divertisment

- P.S. o mica parte a postarii mele este o adaptare dupa un text despre generatiile anilor '70-'80 de pe internet, pentru care nu detin drepturi de autor.

Cand nu stii ce sa scrii....

Ma gandeam sa scriu despre actorul Gerard Butler, dar dupa aceea mi-am zis ca daca tot sunt fan inrait al emisiunii de peste ocean, The Ellen DeGeneres Show -sa scriu despre realizatoarea show-ulu Tv. Dupa care, citind ce mai scrie sotiorul meu pe blog, m-am gandit sa scriu despre Suceava, ptr ca ...nici eu nu stiu inca de ce. Dar cred ca, neavand inspiratia necesara, e cel mai bine sa nu scriu deloc, ci doar sa va invit sa ascultati o trupa draga mie, cu o piesa care mi-a intrat inca de la prima auditie, la suflet. Despre aceasta formatie intentionez sa scriu int-o postare viitoare. Pana atunci, enjoy!

Acum - fals tratat de degradare umana

Doua luni ma despart de ultimele cuvinte postate aici pe blog. Unde am plecat? La Piatra Neamt, unde exist in simbioza cu muntii si aerul curat din data de 5 octombrie. Mi-am luat putin timp doar pentru mine. Fara servici, fara trezit la 6 dimineata ( nu ca m-as fi trezit asa devreme si cand aveam servici:p), fara "munca in folosul comunitatii" la servici. Am invatat sa ma concentrez si pe persoana mea. Toate aceste saptamani de asa-zisa vegetare nu m-au facut mai desteapta, dar cu siguranta m-au facut mai calma, mai matura si un pic mai increzatoare in mine insami si in oamenii dragi din jurul meu. Poate ca nu toti sunt demni de neincredere, asa cum ma invatasem si mi-era din ce in ce mai comod sa cred. N-am invatat mai multe cuvinte din DEX, nu am ajuns inca PR, inca nu cant pe o scena in fata a 1000 de oameni cel putin. Dar am ceva ce nu am mai avut de mult: incredere, potential, dorinta. Ciudatenia cuvintelor mele ar putea reiesi din ideea ca majoritatea oamenilor de pe Glob, in plina criza mondiala ar spune ca sunt nebuna sa simt fie si cea mai mica farama de fericire stand acasa fara sa castig vreun ban. Da, banul pare a fi si chiar este cea mai acuta problema a zilelor noastre si cred ca de fapt, dintotdeauna. Cea mai stringenta parte a acestei probleme este insa faptul ca nici banii in sine nu par sa mai fie un ajutor. Si asta din moment ce organizatiile mondiale de tot felul ne anunta cu regret, dar cu o oarecare resemnare, ca resursele Terrei sunt pe terminate si ca virusurile gripale sau de orice tip nu sunt altceva decat o tentativa mojica de a ne elimina/linsa/lichida/omori lent.

Nu-mi amintesc sa fi vazut pe la TV vreo reactie puternica in acest sens, dar realizez din ce in ce mai mult si cu stupoare ca oamenii astia care ne atentioneaza ca putem pieri in orice moment ...au dreptate. Din nou, asa cum imi place mie sa fac inca de cand eram mica, ma vizualizez drept un cosmonaut aflat in spatiu, privind Terra si fiindu-mi dor de casa. Dar...ceea ce nu stiu eu, ca astronaut este ca Terra nu mai este la fel cum am lasat-o, sa zicem...acum 10 ani. De pe satelitul in care ma aflu apropii telescoapele si urmaresc fiecare tara in parte...cate lucruri s-au schimbat! Natura toata pare sa paleasca in fata poluarii si a agentilor chimici. Oamenii apar pe un ecran ca niste furnicute, intr-o continua miscare intr-un musuroi ce sta sa se prabuseasca! Niste pioni pe o tabla de sah jucata de forta binelui cu forta raului. Lasand simtul metaforic deoparte, din satelit s-ar vedea niste omuleti care fac ceea ce faceau si pana acum: sunt intr-o mare goana dupa bani (frumusete fizica, moda, shopping, cariera, calatorii, confort), sex. Ii vezi de dimineata pana seara incercand sa braveze, sa impresioneze, sa obtina mult prin efort minim si de cele mai multe ori facand uz de tertipuri, sau dimpotriva, ii poti gasi la polul opus, intr-o saracie lucie, chinuindu-se sa stranga fiecare leu, resemnati...sau execesiv de religiosi, taciturni, nesavurand nici cea mai inocenta placere existenta pe pamant. Toate astea cand astronautul stie din surse sigure ca Pamantul mai are maximum maximorum 10 ani de viata. Toate astea, cand se vede cu ochiul liber ca natura se intoarce impotriva noastra si ca, cel mai probabil, nu foarte departe de azi, ii vom cadea victime.

Acum spune-mi ca nu e corect si normal sa lancezesti pentru ca stii tu ca oricum nu mai ai mult de trait. Spune-mi ca nu e firesc sa nu stii daca sa te bucuri sau nu ca inca nu ai copii, cand orice om normal si-i doreste. Spune-mi ca e absolut prosteste sa te gandesti daca sa mai fi "ajutroul tuturor" sau sa te gandesti numai la tine si la familia ta. Acum spune-mi ca exagerez si ca lumea va mai fi si dincolo de 2100. POate ca asa va fi, si sper sa dea Dumnezeu sa gresesc in afirmatiile pe care le-am facut. Dar uite de asta m-am trezit eu foarte tarziu si mi-am dat seama de un adevar incontestabil: PREZENTUL! Apropierea de cele 3 valori divine, care fara doar si poate, ne ajuta sa atingem un nivel spiritual superior si ne ajuta sa ne ducem la indeplinire destinul nostru aici: adevarul, bunatatea si toleranta, fara a uita sa te pui pe tine in centrul tuturor acestor valori, fara a trece insa granita catre egoism. Ca daca tie ti-e bine, si celor din jurul tau le va fi bine!

De aceea poti alege zambetul in loc de lacrimi, optimismul in loc de negativism, naturalul in loc de artificial, "pe moment" si nu" mai tarziu", prezentul, si viitorul apropiat in loc de trecutul indepartat...

De aceea, daca asta simti, si daca nu depind si alte vieti de tine, poti sta linistit, savurand o cacao, uitandu-te pe fereastra, mai facand un tort de mere, un bors cu perisoare, mai completand o integrama si spalandu-te cu samponul ala minunat si 100% din plante, luand niste cursuri de la viata, chiar daca in pauza si nu in timpul orei. Ca sa iti fie mai usor sa o traiesti cand va fi sa incepi sa o traiesti. Cat va fi s-o traiesti....



PS: 1.Inca ma mai emotioneaza si -mi da fiori pe sina spinarii orice imagine din galaxie, orice tine de astronomie, adica orice ma poate face sa realizez cat de mare pot parea aici, dar cat de mica sunt in comparatie cu maretia Universului.
2. O aminitire frumoasa pentru mine este cea in care, atunci cand eram mica, in momentul in care ma pregateam sa adorm, ma vizualizam pe mine plimbandu-ma in jurul planetei Pamant, si apoi mai departe in sistemul solar...parctic ma puteam simti rotindu-ma in jurul Pamantului, si puteam jura ca asta fac..adica tot corpul meu simtea ca se roteste..astfel adormeam fericita, vizualizand imagini de o maretie si o grandoare inexplicabile. E cat se poate de adevarat!
3. Nu intamplator am ales pentru aceasta postare - imaginea Caii Lactee, in care sunt punctate anumite zone...unul dintre puncte este Soarele. Noi unde suntem?... De data asta, pur intamplator, imaginea downloadata de mine se numeste milkyway_ill ( Calea Lactee, bolnava).
4. Suntem totusi oameni, cu nevoi, dorinte si nu ne putem nega conditia.
5. Suntem atat de mici, insa, ca doar sufletele noastre si spiritul nostru pot face diferenta!!!
Pranayama - meditatie tibetana
Asculta mai multe audio Muzica

Ingrid Michaelson sau Indie-Pop la superlativ

V-ati intrebat vreodata cine canta piesa aia cu "I just wanna be ok, be ok, be ok..." din reclama Orange...? Eu m-am intrebat. Mi-a placut vocea tare mult, dar nu mi-am facut timp sa stau pe Google si sa caut. Imi imaginam doar o mulatra, la vreo 30 si ceva de ani, probabil un back-up-vocal pentru Beyonce sau Kelly Rowland, care nu a reusit sa-si croiasca drum prin meandrele muzicii pop mondiale actuale. Ca vorba aia: asa cum "marriage ain't no picnic, baby", tot asa si "music industry is no macadam...baby!".

Weekend-ul trecut ma plictiseam enorm pe net incercand sa mai aflu ce noutati muzicale aduce sfarsitul lui 2009. Pe site-ul Billboard dau, printre multi artisti faimosi precum Lilly Allen, Justin Timberlake, Duffy si chiar mai nou-venita Pixie Lott, de un nume total nou pentru mine: Ingrid Michaelson. Album: "Everybody". Gen: Indie -Pop. Plus o descriere atat de frumoasa a albumului, incat am ajuns prin fundaturile internetului ca sa-l downloadez. Si uite asa incep sa ascult piesa care da numele albumului. Stiti cum se spune ... ti se face pielea ca de gaina. Un sound superb, o voce inconfundabila. Nu m-am oprit aici, si am continuat search-ul pe Google. Vroiam sa aflu mai multe despre aceasta mulatra superba.

Mulatra? Care mulatra? Domnisoara Ingrid este cat se poate de caucaziana. Mai degraba ai fi tentat sa spui ca e scotianca sau irlandeza, daca te uiti la parul ei roscat si la tenul de un alb perfect. Asta daca nu dai de Wikipedia, unde afli ca Ingrid este o new-yorkeza veritabila, din Staten Island mai exact, nascuta pe 8 decembrie 1979. Tatal sau, Carl-compozitor, iar mama sa Elizabeth, sculptor dar si director executiv al Muzeului Staten Island. Asa mai afli ca Ingrid a inceput sa ia lectii de pian de la varsta de 4 ani, s-a inscris la un liceu cu profil tehnic in Manhattan, dar a absolvit mai apoi Facultatea de Teatru. Nu a profesat, pentru ca a ales sa cante. Si, zic eu, bine a facut!

Daca nu stiai, poti afla ca in toamna anului, Ingrid a cantat in deschiderea concertelor sustinute de Jason Mraz, in turneul sau prin Europa. La ea acasa, in Statele Unite, este deja o vedeta respectata. Producatorii de fime sau seriale o cauta de zor pentru piesele sale, care ajung coloana sonora. Asa se face ca foarte multe melodii de pe albumele sale anterioare au fost ascultate de catre tine cu siguranta, poate fara sa-ti dai seama, daca esti fan Grey's Anatomy. Cantecele sale apar, dealtfel, si in alte seriale precum "Bad Girls Club" sau "One Tree Hill". Si da, "Everybody" nu e primul, ci al patrulea album semnat Ingrid Michaelson, primul fiind "Slow the rain" in 2005!

Deci fata asta exista pe piata de cel putin 4 ani si eu nu stiam nimic? Ma intreb cum de in Romania se asculta in continuare numai manele sau numai techno-trance, dance -house sau cum mama lui s-o mai fi chemand (desi respect genul si chiar ascult si eu fara probleme acest gen de muzica!). Dar de ce indie-pop, pop-rock, sau indie-rock sunt atat de ...nesemnificative pentru romani?

.....

In Ingrid Michaelson nu am gasit numai o voce superba, un compozitor extraordinar, ci si o persoana cu un simt al umorului nemaipomenit. E suficient sa o vezi pe Youtube la un gig in Londra sau in alta parte a lumii, ca sa vezi ca ceea ce face ea se numeste arta. O arta extraordinara, venita din sufletul ei, de a face oamenii sa nu se plictiseasca, de a comunica intr-un fel aparte cu ei. Printre altele, ai sa o auzi cum isi pune fanii sa cante cu ea in premiera o piesa pe care-a compus-o azi dimineata sau ieri, (cum a fost cazul piesei "Everybody") si desi nici ea insasi nu-si mai stie versurile bine, improvizeaza, sau isi roaga fanii sa o ajute sa gaseasca versuri. Asta in timp ce mai face o glumita mica, dar pe care cu siguranta o repeti tuturor prietenilor tai in drum spre casa.

In Ingrid Michaelson am gasit o sursa de inspiratie pentru alti artisti, care au ajuns, culmea, mai cunoscuti decat mentorul lor. Sara Bareilles este unul dintre acei artisti care recunoaste si astazi ca fara Ingrid Michaelson, nu ar fi astazi unde e...adica in fruntea multor topuri. Sara Bareilles este vocea piesei "Love Song", difuzata la posturile de radio din intreaga tara si peste tot in lume. Cele doua au ajuns sa fie prietene (si ca si cum nu ar fi de ajuns, sunt nascute si la o zi distanta una de cealalta: Sara pe 7 decembrie 1979, iar Ingrid pe 8, acelasi an... singura diferenta fiind ca prima este californianca, si a doua new-yorkeza.) Prietenia lor muzicala s-a concretizat anul trecut cand au compus impreuna, pe cand stateau pe mess si chatuiau ce mai fac, o piesa superba intitulata "Winter Song", si care ulterior a fost lansata pe CD-ul "Hotel Cafe presents Winter Songs"(o compilatie de piese specifice Sarbatorilor de iarna, care include artisti indie-pop, precum Fiona Apple, Lenka, KT Tunstall etc). Toata lumea a recunoscut ca prima piesa de pe CD, adica cea a lui Ingrid cu Sara, este si cea mai buna. Cele doua au motivat laudele aduse, prin faptul ca nu este nicidecum o piesa din aceea gen "Jingle bells, jingle bells, jingle all the way", care te duce cu gandul la miros de portocale, placinte ,cozonaci si brad, ci o piesa cu mesaj trist, acela de a nu -ti dori sa petreci Craciunul de unul singur. Duetul beneficiaza si de un videoclip animat superb.

In Ingrid Michaelson am gasit acea voce de care aveam nevoie sa adorm noaptea simtindu-ma ca personajul principal al unui film, dar si o sursa de inspiratie pentru un mod de viata cat se poate de normal si firesc al unei persoane extrem de faimoase dar cu mult bun-simt si cu o educatie de invidiat.

In Ingrid Michaelson am gasit (abia ieri, "scotocind" prin albumele sale pe internet) vocea piesei "Be Ok" din reclama Orange. And I was like.... WOW!!!

Romania si bolile ei cronice

In momentul in care am decis sa -mi "construiesc' acest blog, nu m-am gandit o clipa ca voi posta si altceva in afara de ce ma uimeste pozitiv pe plan muzical, in afara de ceea ce gasesc eu prin fundaturile internetului din punct de vedere al muzicii. Adica, exact asa cum spune "sloganul" blogului, "Cea mai buna si nemaiauzita muzica".

Ei, dragii mosului, timpul a trecut, iar eu, Catalina, o fiinta mica de stat, mare la sfat, dar cu multa dorinta de a intreprinde ceva util pe Terra, m-am trezit ca, intr-o buna zi, simteam mai mult decat sa scriu despre muzica si atat. Simteam ca trairile mele interioare trebuiau asternute pe paginile acestui blog, dar nicidecum pentru a ma plange, fiindca nu am de ce. Am decis sa scriu ce simt nu atat pentru a primi zeci de comentarii de la oameni ce simpatizeaza cu trairile mele (ceea ce, insa, recunosc, apreciez enorm si multumesc celor care s-au regasit in randurile mele), cat pentru a ma descarca de energia negativa ce ma invada, sau pur si simplu pentru a simti ca, atunci cand nu pot spune cuiva ce simt, macar mie sa mi-o spun.

Iata ca au trecut cateva luni de atunci, luni in care s-au adunat suficiente experiente in viata mea, cat sa ma faca sa cred din ce in ce mai mult ca omul, dragii mei, omul...aceasta fiinta cica net superioara animalelor, nu este altceva decat un animalut "olecutzica" (cu accent de Moldova) mai rasarit decat marsupialele, care incearca sa-si croiasca si el drum prin viata asta. Nu intentionez sa ofensez pe nimenI. Mari personalitati ale secolului XIX sau XX au spus ca omul este un animal, de ce ar deranja daca vine asta din parte unei necunoscute ca mine?

Ca orice "animalut" am incercat sa imi creez si eu drum prin vastele carari ale unei jungle mai mult decat periculoase. Ca de abia acum sa realizez CU ADEVARAT (si sper sincer ca m-am trezit odata pentru totdeauna!!!) -ca nu m-am adaptat suficient speciei. Pentru ca nu am crezut....nu! mai bine zis: Nu am VRUT sa cred ca cei din specia asta pot fi atat de egocentristi, atat de parsivi si pe romaneste, atat de nesimtiti.


Da, dom'le! Traim in Epoca Youtube-ului, a chilotilor de 10 grame maxim - cumparati de pe net cu 100 RON, a unghiilor tehnice (adica sa-ti taie juma' de unghie, sa -ti mai puna o bucata falsa, ca ale tale nu-s bune!), in Epoca Taraf TV, a jafurilor armate la colt de strada, a amenintarii cu sunatul lu' bunica daca nu inapoiezi 20 de mii de lei vechi!!! In Era in care fiecare ii da un cot mare de tot in barba celui de langa el, ca sa-i fure si ultima farama de paine de la gura. In era in care, dupa ce te implici ca prostu' sa faci ceva frumos in cariera, se renunta la tine pentru ca esti sincer si corect. Pentru ca nu ai umblat niciodata cu strambe, pentru ca nu esti un pupincurist, in asteptarea ridicarii unei alte cozi mai covrigate si mai pline de colaci (in traducere libera- bani). Pentru ca esti doar TU, inconjurat de o sleahta de oameni care se prefac ca sunt prietenii tai, dar care viseaza, spera sa mori, ca sa traiasca ei mai bine.

"Stai fato, ca asa-i de cand lumea", ati sari multi dintre voi, si nu as spune ca nu sunteti indreptatiti in mare parte. Dar, vedeti voi, pe mine ma intriga tot ce se intampla acum, aici, in perimetrul asta prin care trece paralela de 45 de grade latitudine nordica si meridianu' de 25 de grade longitudine estica, adica Romania. Pur si simplu, in tara noastra s-a ajuns la un apogeu al prostiei, al limitarii mintale. Degeaba spunem noi ca tot mai multi romani se ridica, si fac cinste tarii, ca aia care se ridica nu se mai intorc. Iar mult-iubita si scumpa noastra tarisoara ramane de toata cacaoa, la mana unor dobitoci, care in primul rand nu stiu ei-insisi sa isi gestioneze propriile vieti, ca fura bani cu nemiluita pana sunt prinsi (ca dupa aia scapa, asta-i partea 2, daramite sa o mai gestioneze pe-a altora.

Exact ca intr-o companie. Unde vii entuziast, si pleci scarbit. Fara sa zici ca esti perfect, pentru ca slava domnului, si tu gresesti. Dar cand se inventeaza minciuni, asa ca per ansamblu in toata tara asta, te gandesti, tu ca om, oare unde sa te duci sa gasesti oameni corecti. Simti ca nu esti inteles, ca ti se vrea raul, dar pleci si nu te mai uiti inapoi si o iei de la capat, sperand ca macar, undeva, cineva sa nu mai aiba nasul pana la cer de ingamfare, sau ...sa-l aiba daca vrea, dar sa te lase si pe tine sa traiesti. Pentru ca toata viata este oricum o competitie..cu tine insuti, cu vecinu', cu colegu', cu amicu'...nu ca vreau eu sau tu, ci pentru ca asa se pare ca poate sa mai fie viata. De ce sa ne-o mai amaram cu si mai multe rautati?

Ma dor subtilitatile oamenilor. Prefacatoria. Mizeria asta din sufletul unora de a se bucura de raul altora, de a se razbuna, de a crede ei ca maaama, ce au rezolvat. Imi aduc aminte de cateva zile, fara sa vreau, in diferite momente din zi, celebra remarca a actorului care l-a intruchipat pe cel care trebuia sa ii fie sot lui Rose din Titanic. "I make my own luck" (Singur imi fac norocul). O fi asa, nimeni nu zice nu, ca omul cam singur isi face cu mana lui soarta de prea multe ori... dar ce soarta a avut personajul. Cam asa se pare ca a gandit si o mana de oameni in care am crezut. O mana de oameni alaturi de care mi-am petrecut o foarte mica particica din viata mea, si nu spun ca am fost perfecta. Dar multumesc bunului Dumnezeu ca nu m-a prins si sper ca niciodata nu ma va prinde microbul urat al avaritiei, al nesimtirii, al dorintei de rau pentru celalalt. Las' sa raman eu Catalina aia naiva, care nu se bate cu pumnu'n piept ca cine stie ce curs al istoriei a schimbat ea. Nu, lasa-ma aici, ca ma pot ridica si pe alte cai. Bine ca am mai invatat o lectie.

Cu tot rescpectul pentru toata lumea, vreau sa inchei cu o mica idee sau sugestie. Oameni buni, Romania asta se duce de rapa, incepand de la cum gandeste anagajatu'n Primarie, pana la lelea din piata care te trage pe sfoara la o legatura de patrunjel. Nu pretind, nu vreau si NU POT sa schimb eu ceva. Degeaba zic:"Hai sa fim mai buni" ca nu e cum, mai ales in perioada asta. Dar va rog din tot sufletul ceva. Daca sunteti in posturi bune, bine platiti, sefi, arhi-sefi, sau ce iti fi voi, asta nu va scuteste de calitatea de a fi OM in primul rand. De a discuta totul pe fata. De a demonstra, daca intr-adevar stiti ca sunteti indreptatiti sa luati anumite decizii in defavoarea altora - ca sunteti cei intelepti. Sa nu credeti ca daca ramaneti cu banii, gata, ati rezolvat totul. Va asigur ca nu e asa. Iar un telefon face uneori dovada ca sunteti demni. Demni de ceva mai bun decat dispret, scarba si chiar ura. Nu mai invatati pe altii comportamentul profesional ideal, daca voi insiva ati lipsit in ziua in care vi s-a predat cursul.

Si iata cam cat de mult iti poate ocupa timpul calitatea de a fi roman.

I'm Back

Nu pot sa cred ca nu am mai scris de atat de mult timp. Pentru cineva careia ii placea, pana nu demult, sa se scalde in cuvinte, sa spuna, sa zica, sa cuvinteze, sa foloseasca toate cuvintele alfabetului pe post de prieteni dragi, sau in unele cazuri, arme - trebuie sa recunoastem ca a fost o pauza destul de lunga. Dragi prieteni, oricare ati fi voi, ma reintorc pentru a ma..recunoaste. Pentru a renaste din propria cenusa, cenusa unui trup amortit in cautarea a ceea ce se numeste "prezent". Aici si Acum, doua notiuni atat de straine pentru mine... dar atat de prezente si usor de trait in momentul de fata.

Spunea cineva asa: "Nu cunosc terapie mai buna decat arta de a trai aici si acum, fara amanare, fara temeri, cu incredere nebuna". Si pana ce nu am citit ce a scris acea doamna sau domnisoara, nu m-am trezit la realitate. Adica eu stau, lancezesc, ma multumesc cu ce e mai putin, din tot ce pot face si avea, hibernez intr-un barlog al uitarii de sine, al trairii pentru altii, cu peretii pavati cu o moarte clinica de care toti isi dadeau seama, mai putin eu...? Nu...

Atunci m-am speriat cu adevarat. M-am intors in prezent, ca sa nu ratez viitorul. Ca sa nu ratez momentul asta minunat, din care multe lucruri s-ar putea sa nu-mi convina, dar pe care nu le mai vad, nu le mai percep cu aceeasi teama, panica, nesiguranta de ieri. M-am intors, pentru ca am incredere in mine, pentru ca stiu ce sunt si ce pot. Sunt cam lenesa, e drept, dar am vointa.

Si sunt sotie. Si sunt atat de mandra de asta. Si de tot ce inseamna acest lucru. Simt cum imi creste inima in mine de bucurie, ca pot sa simt ce simt.

Panait Istrati spunea: "Soarta omului nu este altceva decat propria personalitate si ea se arata din leagan".

Pasesc in necunoscut, si imi deschid larg bratele sa-l cuprind.

Carpe Diem!

O poveste cu diploma

Ai simtit vreodata ca ai vrea sa spui ceva dar nu stii cum? Ai vrea sa nu strici prezentul, gandindu-te la anumite lucruri care nu doar ca te supara dar te ranesc de-a dreptul? Ai simtit vreodata ca nu ai cum sa spui acele lucruri nimanui, de frica sa nu pierzi tot ce e mai frumos? Ai simtit vreodata ca acele lucruri care te framanta nu sunt din vina ta, nu le-ai facut tu, ci altcineva, si tu stai neputincios sa observi si te faci ca ploua? Ai simtit vreodata ca daca acele lucruri ar disparea, de abia atunci ai putea trai prezentul cu adevarat? E atat de trist sa simti ca se interpune ceva intre tine si prezent, ca nimeni nu vine sa iti dea un raspuns, si ca iti raman doua mari optiuni:
1) sa uiti total
2) sa traiesti toata viata cu un semn mare de intrebare...

Din pacate punctul 1 e axioma. Nu are solutie. Nu o poti demonstra, si nici nu poti trece peste.
Iar punctul 2, fara sinceritate, ramane valabil, si numai daca dai cu capul de un stalp si devii amnezic, poate disparea. Diferenta e ca atunci nu vei mai stii nici cine esti tu...

Sa ne imaginam un concurs. Concursul vietii tale. Cel la care asteptai sa iti vina randul sa iei diploma "Magna cum laudae", care sa certifice, ca din moment ce cineva ti-a inmanat acea diploma a considerat ca esti cel mai bun din concurs. Ca esti marea descoperire. Ca nu mai exista ca tine. Iti iei frumusel diploma, o tii in mana cu o emotie nemaisimtita pana atunci... Te simti in al 9-lea cer, astfel incat nu te mai intereseaza cui i s-au mai acordat diplome anii trecuti... si cati ani la randul au obtinut acele diplome... tu esti castigatorul Premiului cel Mare! Si esti atat de fericit...

Dar parca auzi o voce spunand: "Ei, pai daca nu era sa se intample ceva sa nu poata lua diploma celalalt, nu lua Catalina premiul cel mare...." sau pur si simplu observi ca juriul iti da tie premiul pentru ca lipseste celalalt concurent.

Nu-ti pot descrie durerea. Te simti frustrat, increderea in tine este 0, si doar te intrebi: "Daca au considerat ca nu sunt MAREA DESCOPERIRE IN CONCURSUL VIETII, de ce mi-au mai dat-o??? De ce? Ca sa ma raneasca dupa vreo niste ani, si sa mi-o ia inapoi?" Apreciezi ca juriul vede totusi in tine o tanara speranta, ceva deosebit, dar nu poti sa nu te intrebi din cand in cand, daca juriul chiar si-a re-evaluat pozitia vis-a-vis de ceea ce esti tu , si daca nu cumva totusi au realizat ca s-ar putea ca TU sa fii intr-adevar MAREA lor DESCOPERIRE..dar poate ca nu-si dau inca seama...

Asa ca iti faci curaj si mergi la juriu sa-i intrebi. "Merit eu aceasta diploma, onorate juriu? Nu vreau sa sufar mai tarziu si sa aflu altceva. Nu mai bine imi spuneti acum? Poate va impuneti si dvs. sa credeti ca sunt cel care merita cea mai mare diploma, dar daca va veti da seama pe parcurs ca nu ati vrut cu adevarat asta, si mi-o luati inapoi? Daca se va intoarce concurentul pe care l-ati toooot premiat? M-ar durea atunci prea tare! Va rog nu-mi faceti rau... mai degraba luati-mi acum diploma. Voi suferi acum, dar imi va trece! Promit!"...

Juriul m-a linistit... "Din moment ce v-am acordat dvs diploma, inseamna ca am fost siguri ca dvs sunteti MAREA NOASTRA DESCOPERIRE!...Chiar credeti ca noi ne jucam aici?"

Bucuros, simti ca dansezi pe un nor...

Dar, din cand in cand, mai observi juriul rece si trist, si asculta piese din concursul de acum cativa ani...nu suporta sa le pomenesti de concurent, sau de alti concurenti si alte concursuri... Asa ca ramai la vesnicul punct 2...si te intrebi, daca nu cumva tanjesc dupa acel concurent, te intrebi daca oare chiar merita acel concurent sa fie in locul tau acum, dar toata fiinta ta iti spune ca nu...De-ar spune si juriului asta... pentru ca tu stii cine esti si cate poti..doar ca te doare ca trebuie sa stai cu durerea asta mereu, si asa iti vine cateodata sa iei diploma aia si sa o rupi in fata juriului. Sa pleci. Sa uiti. Pur si simplu nu poti trece peste faptul ca a existat un concurent inaintea ta, pe care juriul s-ar putea sa il fi apreciat mai mult decat pe tine dar totusi, nonsalant, sa iti dea tie diploma desi nu ar simti ca esti cel mai bun. Vrei doar corectitudine. Te simti un obiect in mana sau la mana cuiva. Te simti un pion in mana destinului. Nu poti controla absolut nimic.

Nu te incalzeste nici macar faptul ca vei tine toata viata acea diploma, nu va veni nimeni sa ti-o ia, dar totusi, juriul va considera undeva in suflet, in continuare, ca nu tu ai meritat-o. "Durea-m-ar mintea!", ar spune unii."Ce mai conteaza atat timp cat am luat premiul cel mare?". Dar eu nu pot fi astfel. Nu ma pot bucura de o hartie si de tot ce aduce ea odata cu inmanarea ei, daca as stii ca nu e suflet la mijloc. Ca nu e...DIN TOT SUFLETUL!!! Cu ce ma incalzeste pe mine, daca juriul ar mai avea ceva in suflet toata viata pentru un concurs de mult terminat?

De ce nu poate sa puna punct? Toti am participat la concursuri si toti am fost juriu la un moment dat. Toti am simtit ca am gasit MAREA DESCOPERIRE, si am decis, sau nu, sa oferim cate-o diploma unui participant la CONCURSUL VIETII. Fie de participare,fie de consolare, fie de excelenta. Toti am simtit ca dupa un conucrs incheiat, nu vom mai putea incepe altul. Dar am mers mai departe, nemaiavand ABSOLUT NIMIC de-a face cu ce-a fost. PUNCT TOTAL. Fara piese de concurs aducatoare - aminte, fara cine stie ce in sufletul nostru, in timp ce, repet, nonsalant, organizam un alt concurs. Dar nu inseamna ca daca MAREA DESCOPERIRE nu s-a dovedit a fi cine am vrut noi ca juriu, cautam pe oricine care sa semene la aptitudini in concurs cu acela, si oferim o diploma, doar ca sa avem un substitut....asa, ca sa mearga concursul mai departe. MARELE PREMIU il acorzi odata in viata si cu asta nu e bine in fata lui Dumnezeu sa te joci.

Vezi tu…si in concursurile reale, si in cele ale vietii, metaforic vorbind, trebuie sa pui suflet. Trebuie sa te gandesti si la celalalt. Ca poate, daca nu participa la concursul tau, participa la altul, unde poate chiar obtinea cel mai mare premiu, si juriul ar fi simtit cu adevarat ca el este cel mai bun. Pune-te in locul lui. Greseste in a vrea sa fie MAREA DESCOPERIRE in CONCURSUL VIETII?

Travis, sau cum sa nu te mai saturi de muzica indie

Ma bucur enorm si sufletul meu simte o satisfactie de nedescris in cuvinte atunci cand aflu ca ceea ce scriu aici nu sunt pentru cei care citesc niste simple fraze. Acestea fiind zise, incerc sa trec la ceea ce vroiam sa va povestesc.

Baietii de care va voi vorbi in urmatoarele minute se numesc Travis, si as putea sa spun fara sa gresesc, ca am crescut cu muzica lor. Ce-i drept, aveam cam 13 ani cand am auzit prima lor piesa, dar de-atunci tot cresc... "Why does it always rain on me" [De ce ploua numai peste mine mereu?] a fost prima melodie pe care am avut, sincer, onoarea sa o ascult. Un sound special, o muzicalitate aparte...era ceva in piesa asta ce m-a atras spre genul indie-rock, si de atunci ma declar fan inflacarat a tot ce inseamna Travis, si chiar Coldplay. Mai mult, am fost surprinsa sa aud ca membrii celor doua formatii se inteleg extrem de bine, ca fanii acestora se respecta intre ei. Ba chiar Chris Martin, liderul trupei Coldplay afirma fara retineri ca trupa pe care o reprezinta copie stilul Travis. Ca Travis sunt practic "tata' lor", ca sa zic asa.

Ei bine, Travis inseamna 4 oameni cu o pasiune reala pentru muzica. 4 oameni care isi compun versurile pieselor. 4 oameni care intra in studio si nu ies de acolo pana nu au intors fiecare nota muzicala pe toate partile. Fran Healy, Dougie Payne, Andy Dunlop si Neil Primrose. Ei sunt cei 4 Travis-i, originari din Scotia, care m-au facut sa le cumpar toate albumele, sa vorbesc cu o alta firma de cablu numai ca sa prind canalul muzical unde ii mai difuzeaza si pe ei. Ei m-au facut sa visez, sa creez, sa cant, sa sufar pe piesele lor, sa rad si sa merg mai departe.

Toata lumea e de acord, din cate am observat, ca Travis au o muzica aparte, un sound....altfel, mai melodios, ce te duce cu gandul la speranta si optimism. E suficient sa asculti "Walking in the sun","Flowers in the window", " Writing to reach you"[un soi de parodie la "Wonderwall" semnat Oasis], "Selfish Jean" "Sing" si iti vei da seama ca nu te mint...

Tot ei insa te vor duce pe culmile nostalgiei...asculta "3 times and you lose", "Battleships", "Sarah", "Why does it always rain on me", "Love will come through" etc.


Publicatia "Idependent on Sunday" scrie despre noul lor album, "ode to J. Smith" ca "este cel mai rasunator, inaltator si distrugator de bariere album inregistrat de ei vreodata. Compus in 5 saptamani si inregistrat in doua, albumul reprezinta sound-ul unei trupe re-nascute, re-inspirate si re-energizate." Aceeasi publicatie spune: " Pe cel de-al saselea album semnat Travis, trupa afiseaza, in sfarsit, un dispret fata de orice asteptare si inalta sunetul chitarilor la 11."


Planet Sound ii lauda si ea, spunand ca "singura legatura a celor de la Travis cu trecutul sunt melodiile lor superbe", in timp ce BBC Music spun ca "acest album este cu siguranta ...o graba. Re-imbratisand rock-ul este clar un pas inainte, mai degraba decat un pas inapoi - o reintoarcere la forma".

Fanii Travis sunt in general oameni linistiti, care nu ii huiduie pe ceilalti reprezentanti ai genului muzical indie-rock, care nu se tem sa viseze, sa spere, sa sufere, sa planga, sa rada, sa vibreze, sa traiasca.

Baietii de la Travis se implica des in actiuni caritabile. Solistul trupei, un leu veritabil, Fran Healy calatoreste des in Africa si ajuta copiii saraci din diferite zone ale continentului. Travis au reprezentat un element important in concertul caritabil "Live 8". De altfel, Fran este casatorit cu make-up artistul german Nora Kryst si este fericitul tata al micutului Clay. E o intreaga poveste cu Clay legata de numele penultimului lor album "The boy with no name". N-ati ghicit inca? Baietii isi cautau un nume pentru album, dar Fran mai avea o problema... nu gasea un nume pentru baietelul sau abia nascut. Pana la urma, s-au rezolvat ambele probleme. Albumul a fost numit "Baiatul fara nume", iar baiatul a capatat dupa lansarea albumului numele de Clay.:)

Nu pot alege o piesa preferata de la Travis. Fiecare cantec este o poveste, fiecare sunet imi patrunde in inima, fiecare vers seamana macar putin cu o intamplare din viata mea. MI-as dori sa ii vad macar odata live, nu mai zic ca in visele mele, Travis imi canta la nunta :p

O sa mai vorbesc despre Travis si in alte postari, pana una alta incerc sa aleg o piesa pe care sa o postez aici... nu stiu, sincer, ce sa aleg. Cred ca potrivita ar fi o piesa de pe ultimul album "Ode to J. Smith" - "Song to self" Enjoy!

Cat mai e timp...

Da. Sunt mult prea romantica pentru secolul asta. Sunt mult prea sensibila, mult prea agitata in dorinta de a vedea ca si ceilalti sunt la fel... ca traiesc si vad totul cu sufletul. POate nu va vine sa credeti, dar ne apropiem de un apogeu al distrugerii umane dupa care, nu stiu cum, dar cumva, o vom lua de la capat. De la zero. Unde e blocul de sub soarele acela de vara, cu muntele de molizi in fata? Unde e elasticul si sotronul? Unde sunt copiii dragalasi si inocenti, cu cheia la gat,cu bunul-simt mereu la ei... unde sunt eu si copilaria mea?

Am crescut fara voia-mi, si am crezut ca voi gasi oameni care imi vor spune in fiecare zi cat de bine le este in prezenta mea, indiferent ca mai gresesc. Am crezut ca TE IUBESC spus zilnic e ceva ce nu trebuie sa iti impui. Dar noi ne judecam unii pe altii dupa cate rezolvam in viata, dupa cariera, dupa cate masini avem si ce facem cu ele, dupa cat de frumoasa e casa din suburbie, cu garaj mare si toate acareturile puse la punct, cu geamuri din lemn stratificat, si usa din aia care se poarta acum...

Reusesc sa ma regasesc si sa mai inteleg cate ceva din ce inseamna viata cu adevarat, abia cand calatoresc cu masina... care nu conteaza ce marca e, conteaza ca ma duce pe un drum cu soare, soare care se pierde spre seara intr-un portocaliu amestecat cu un violet pe care nu vi-l pot exprima in cuvinte. Atunci realizez ca timpul se pierde cu fiecare secunda dar se recastiga acolo in strafundul sufletului fiecaruia dintre noi. Nu avem mult timp la dispozitie, dar il putem transforma intr-o eternitate daca stim cum sa il folosim. Tocmai la un drum din acesta, dintr-un loc in altul. Unde vezi...viata in toata splendoarea ei. Cu oameni de tot felul. Tu treci, ei raman cu problemele lor, cu viata lor, si ajungi in alta localitate si vezi alti oameni, alte vieti desfasurandu-se ... Intre localitati, unde vezi doar campuri pustii, sau munti inalti si goi, ai ocazia sa meditezi la viata, la timp, la ceea ce esti tu...

Si apoi, ajungi in locul unde ai crescut. Nu imi imaginam vreodata ca se va schimba ceva in locul acela desprins parca din vis. Ca pick-up-ul cu poveesti e undeva in magazie, ca nea' Traian a mai adaugat un rid pe fata, ca mama si tata stau aninati de geam si imi fac din mana pana vad ca masina dispare in zare... Iti pui centura de siguranta si pornesti din nou la drum. Si viata merge inainte, cu zambet, fara zambet, cu sau fara "te iubesc-uri", cu sau fara sa stii ce te asteapta. De-a lungul drumului, un orizont, cu soare printre nori, si o zi de martie cu doi oameni care privesc in aceeasi directie..

damien rice - older chests
Asculta mai multe audio Muzica »

Fericire a la Catalina ...

O noapte de vara…un cer plin cu stele… inchid ochii si ma simt cuprinsa de o fericire imensa…un sentiment de implinire totala ma incearca, si reuseste sa puna stapanire pe toata fiinta mea… sufletul imi vibreaza, inima canta un cantec inaltator, mintea mi-e tot mai limpede….acum vad clar, cu toate ca am ochii perfect inchisi. Asta pentru ca vad cu ochii sufletului. Vad fericire. Vad libertate. Vad incredere. Vad iubire. Fara intrebari, fara griji, fara temeri, fara asteptari. Deschid ochii. Deslusesc cateva stelute care au o forma aparte si le dau un nume…August…. In fata ochilor mei se desfasoara un intreg spectacol maret, de sclipiri aurii si molizi inalti clatinandu-se usor in bataia suava a vantului prietenos de august. Sunt singura pe o banca, dar atat de intregita de prezenta fericirii. Sunt in parcul Vatra Dornei, e tarziu in noapte, e vara si e minunat…Ingerii zambesc si ei si isi spun unul altuia vestea... Catalina e atat de implinita..exact asa cum si-a dorit...exact asa cum a visat... ar putea sa adoarma acum pe banca asta si nu i-ar fi frica…pentru ca stie ca ar fi protejata de puterea ei, de miracolul din ea, de fericirea pe care sufletul ei pereche i-a oferit-o…de ceea ce ii ofera el, si nu –I ofera nimanui altcuiva…iubire. Doua suflete care pasesc pe aceeasi cale, cu doua stele care vegheaza de sus din inaltul cerului, ca lor sa le fie bine sis a ofere si celorlalti din jur. Cu doi ingeri care ii alina atunci cand tristetea sau dezamagirea ii atinge. Daca am sti…noi oamenii avem si noi aripi. Doar fiindca sunt invizibile, nu inseamna ca nu putem zbura. Nu inseamna ca nu ne putem inalta spiritual, ca nu putem atinge pragul acela care ne tine tintuiti, ca nu ne putem depasi conditia de simplu om… Aripile noastre sunt construite din iubire si din libertatea de a intelege iubire…si din iubirea de a intelege libertatea care nu e libertinaj.

Mediteaza cu mine....

Fotografia pe care o vedeti nu reprezinta altceva decat cuvintele lui Lao Tzu. "Ai incredere in tine. Stii mai multe decat poti crede ca stii. In miezul fiintei tale, gasesti raspunsul...tu stii cine esti si stii ce vrei"...

Cand eram mica, noaptea cand adormeam, primele ganduri in minte erau cele in care ma vedeam pe mine insami deasupra terrei. O vizualizam, si ma plimbam in jurul ei… vedeam mari, continente, oceane, tari… nori… apoi imi plimbam ochii deasupra stelelor..vedeam universul, ma plimbam prin galaxii…si jur ca adormeam atat de fericita… nu pot, nu incerc macar, sa imi explic de ce, la o varsta asa de frageda vedeam ce vedeam, si ma gandeam la univers….

Asta era micul meu secret, si de abia asteptam sa vina noaptea… pe de alta parte insa, ma speria maretia universului, si uneori gandurile astea se transformau in vis, intrau in vis, adica visam pana dimineata micile mele mari expeditii in univers… intotdeauna m-a interesat sa…ma caut…sa ma cunosc mai bine..sa meditez la…mine. Nu din narcisism, ci din dorinta de a descoperi cine sunt,de unde vin, ce caut, ce urmeaza dup ace mor aici… atat de mult mi-am dorit sa aflu, incat mi s-au aratat multe cai de toate felurile, pana am vazut-o pe cea mai buna… intotdeauna am simtit ca nu e prima mea viata… stiu ca suna ciudat, dar asa am simtit de mica, dar tot ceea ce simteam venea in contradictie cu religia de care apartin, astfel ca sufletul meu se afla intr-o scindare continua. Vreau sa cred, si eu cred ca mi-am gasit sufletul pereche in aceasta viata. Nu vreau sa cred ca e doar o etapa in care el a venit sa ma invete ceva sau eu pe el ceva dupa care el pleaca. Vreau macar viata asta sa stea …sa invat o viata intreaga cu el… sa ajung la fericirea deplina! Tot eu sunt exemplul bun de cum tot ce gandesti negativ ti se intampla si atragi spre tine. De aceea schimb exemplul. Pur si simplu. E de ajuns sa caut in adancul sufletului, ca sa stiu cine sunt cu adevarat. Te-ai simtit vreodata fericit ca esti in preajma cuiva…si atat? Ca il vezi sanatos, intreg, ca e langa tine…. Fara sa astepti nimic altceva, ci doar sa te bucuri de momentul asta…? Incep sa vad ca prezentul e atat de interesant…e atat de minunat, e atat de imprevizibil, dar asta il face atat de frumos!!!

Maretia ta ca om sta in prezentul tau, in sensibilitatea ta, in autenticitatea ta. Plangi daca vrei sa plangi, si bucura-te daca asta simti. Chiar daca in secunda asta plangi in hohote, si in secunda urmatoare abunzi de fericire. Nu conteaza ca lumea spune ca esti nebun. Esti doar autentic. Esti tu in tot ceea ce faci. Esti sincer. Esti adevarat. Oricum, in adancul adancurilor sufletului tau, esti doar tu cu tine. Numai tu poti stii cine esti tu cu adevarat. Acolo iti dai tu intalnire cu tine. As vrea sa fiu pe un camp cu flori acum. Sau sa traiesc la tara dar la munte, si mai izolat….ca sa ma inalt un pic spiritual, pentru ca am uitat cum se face. As aprecia mai mult viata si prezentul apoi. Acum scriu la un calculator, tu citesti, iar iubitul meu mananca ananas si se uita la televizor. Si face oamenii din jurul lui fericiti. Toti 3 avem in comun ceva. Prezentul pe care alegem in fiecare secunda cum sa-l traim.

Viata unei SPM-iste...Exclusiv pentru femei!!!

Chiar ca vroiam sa scriu ceva interesant dar mi-am pierdut inspiratia..si cheful...si logica in ceea ce fac. Daca sunt oameni care se despart de alti oameni si dupa o vreme, ajung sa flirteze cu prietenii oamenilor de care recent s-au despartit, atunci nu ma mai mira nimic pe lumea asta. Si cand te gandesti ca oamenii aceia pot fi chiar aproape de tine, pretinzand ca iti sunt alaturi in clipe importante ale vietii...

O a vorbesc despre o problema cotidiana a tuturor femeilor, fara frica fara perdea fara tabu-uri..
Am 24 de ani si un suflet plin de speranta si iubire. Chiar daca unii nu vor sa vada asta. Din pacate pentru unii... din fericire pentru altii, sufletul meu este copilaros, ma simt din multe puncte de vedere o adolescenta inca, o fetita care are nevoie de afectiune, de iubire, de caldura si protectie. Cateodata mi-e greu sa imi spun mie asta. Sa recunosc asta. Pentru ca tot undeva in sufletul meu stiu ca pot la fel de bine, fi matura, capabila sa iau decizii, sa stiu ce vreau. Doar ca in ultima vreme copilul din mine si-a facut mult mai mult simtita prezenta, si am ajuns sa ma simt vinovata pentru asta. E oare atat de grav ceea ce sunt? Cand lumea te vede ca pe-un copil, incapabil de a spune si gandi ceva matur, iti pierzi increderea in tine si implicit in ceilalti..E ca si cum stai si te uiti la tine de undeva de sus si te intrebi de ce nu poti interveni...ai vrea, dar parca esti tintuit acolo. Dar in tot acest timp, stii, ca daca s-ar sti cine esti in sufletul tau, si ca asta e doar un SPM tampit, si al naibii de lung totul ar reveni la normal. Ai zambi si i-ai face si pe altii sa zambeasca.

Dispretuiesc razbunatorii. Oamenii care ajung sa puna in aplicare amenintarile lor. Oamenii care te lucreaza pe la spate. Oamenii care iti inseala orice asteptare, si care se preteaza la chestii josnice. Din fericire, am langa mine omul care nu cunoaste astfel de caracteristici si sentimente urate. Dar uneori nu stii sa faci diferenta intre lucruri spuse la suparare si realitate. De aceea poate ma comport asa ciudat uneori...de aceea + SPM-ul de care vorbesc americancele fara rusine cum se face la noi.. Suntem femei...e-adevarat nu avem o scuza pentru asta dar cu siguranta o saptamana, doua pe luna suntem dintr-odata mai....irascibile, nostalgice, neintelegatoare, si tot ce vrei la peiorativ. Conteaza mult sa fii inteleasa in aceste perioade aiurea, fara sa se considere ca iti cauti scuza la ceva. Fara sa se ia tot ce spui de bun... pentru ca te trezesti ca ai spus ceva ce venea tocmai din acele caracteristici mentionate anterior... unii nu pot intelege cand le spui...:"Crede-ma, parca n-am fost eu in momentele alea..."... Cum sa nu fi tu....doar nu gandeste altcineva in locul tau. Ba...da! Exista afectiuni fizice care au influenta asupra psihicului, si invers.


Niciodata nu voi intelege orgoliosii. Barbatie, feminitate... ce-i asta? De ce cred multi ca daca nu arata ceea ce simt, devin mai interesanti? Mai...demni? E atat de rau ca "ceea ce e in gusa sa fie si in capusa?" Adica sa spui ce simti mereu. Fara temeri. Si daca gresesti, sa realizezi, si sa incerci sa iti revii, nici sa iti cauti mereu scuze, e drept si asta, dar nici sa suferi enorm pentru ceva ce-ai spus si poate nu te-ai exprimat corect, de teama sa nu se perceapa gresit.

Cate complicatii...hai sa simplificam atunci:

1)Femeile sufera majoritatea de SPM. Nu obisnuiam sa am de-a face cu asa ceva, dar iata ca trebuia sa se intample odata si odata.
2)In acele momente, daca "substanţele secretate de glandele endocrine sau ale unor ţesuturi care contribuie la dezvoltarea şi funcţionarea normală a organismului" [luat din DEX], nu functioneaza ok din cauza a factori ca: oboseala sau stress, alimentatie nesanatoasa...etc... - se ajunge intr-un punct in care femeia nu actioneaza normal. Ci mai degraba ciudat. Stiu ca toate sunteti de acord cu mine. De cate ori nu v-ati simtit lipsite de vlaga in aceasta perioada, irascibile, pline de spaima, griji, temeri...cate dintre voi nu ati avut palpitatii, bufeuri. Si va intreb ce va doriti in aceasta perioada? Cu siguranta nu mila...nu compasiune din aceea similara cu cea pe care i-o oferi unui cersetor in gara...ci...un pic de intelegere. Si cand lumea iti este mai rea, si te trezesti cu ditamai cosul pe nas, cand pielea iti devine aspra, si ramane asa cu orice crema ai da...si vizita la dermatolog nu prea are efectul scontat, cand incepe sa -ti fie frica ca "daca si cu parca...?", sa nu se intristeze si celalalt de langa tine mai tare...sa nu te adanceasca si mai tare in starea asta de spirit pe care ai vrea si tu sa o alungi cu orice pret. Pentru ca zi de zi, oricat vrei si incerci, aceste substante nu mai tin cont de tine...SPM-ul asta se poate intinde la unele femei luni intregi fara pauza...incat cand te intreaba cineva...."Ai si tu SPM?" tu sa -raspunzi resemnata: "Da...de vreo 9 luni de zile.."

Intentionam sa vorbesc de Coldplay, dragii mei... dar am ajuns sa vorbesc despre o problema cotidiana in viata unei femei, pe care foarte putini/e reusesc sa o intealaga si sa tina cont. SPM-ul nu e boala, e un sindrom, care te "ataca" mai mult pe plan psihic. Si tot ceea ce vrei, este sa te trezesti din nou, sa te simti mai usoara, mai libera psihic...sa scapi de griji si probleme, sa zambesti din nou... pentru asta insa, este necesara o vizita la medic, pe care majoritatea dintre noi uitam sa o facem, crezand ca problemele nu se pot agrava. Va pot arata un caz real de cum problemele se pot agrava si ajung sa faca rau atat tie cat si celor dragi tie.

Inchei prin a spune ca o sa va ofer Pink si "Please don't leave me"..o piesa extraodinara... desi nu inteleg oamenii ironici, piesa asta e o ironie la adresa despartirii lui Pink de fostul sot, Carey Heart...ei sunt, va anunt, din nou impreuna, pentru ca au realizat ca diferentele dintre ei nu sunt neaparat de netrecut cu vederea...ca de cele mai multe ori, tocmai asta ii face pe oameni sa se completeze. Ideea e sa aiba un plan comun, sa se indrepte amandoi pe acelasi drum, sa priveasca amandoi in aceeasi directie...au invatat ca nu numai cariera e cea mai importanta, si ca viata personala, sufletul, iubirea dintre ei este pe primul loc. P.S: Si PINK afirma ca sufera de SPM:pI don't know if I can yell any louder
How many time have I kicked you outta here?
Or said something insulting?
da da da da-da
I can be so mean when I wanna be
I am capable of really anything
I can cut you into pieces
But my heart is....broken

Da da da-da da
Please don't leave me
Please don't leave me
I always say how I don't need you
But it's always gonna come right back to this
Please, don't leave me

Laura Stoica - dupa 3 ani...

Astazi e 9 martie. La o zi dupa Ziua Femeii, viata arata la fel ca inainte, si traim cu totii cu speranta ca o putem face mai frumoasa. Cu toate acestea, acum 3 ani se stingea din viata o stea a muzicii romanesti. O fiinta atat de puternica la exterior, dar delicata in interior. O femeie care nu a apucat sa povesteasca prea multe apropiatilor ei despre norocul de a fi una dintre cele mai fericite femei din lume.... Dupa multe coborasuri, parea ca, in sfarsit, ea a gasit scara pe care sa urce si sa nu mai coboare vreodata... Din pacate, pe 9 martie, scara pe care urca s-a hotarat sa devina rulanta si sa o urce pana la cer, definitiv.

Laura Stoica a fost si va ramane o fiinta de neuitat, un artist desavarsit, un cameleon prin muzica, fara sa-si piarda adevarata indentitate. O Balanta convinsa, care a luptat cu soarta-i, de multe ori, potrivnica, dar care a reusit sa -si invinga propriile temeri, proprii dusmani, si a reusit sa gaseasca fericirea. Chiar daca, pentru prea putin timp, aici pe Pamant.

Nu am sa uit ziua aceea mohorata si plina de zapada, de pe 9 martie 2006. Ca un traznet mi-a sunat in ureche vestea mortii ei, a logodnicului sau, Cristian Margescu, bateristul trupei cu care canta Laura, si a copilului lor, nenascut inca. Multe zile m-am intrebat de ce i s-a intamplat tocmai ei, de ce atunci, cand, dupa atata vreme, era in sfarsit, fericita pe deplin. Avea 38 de ani, si astepta primul ei copil... Intrebarile au ramas, firesc, fara raspuns, doar Dumnezeu stie de ce a ales sa-i ia pe toti la El... si m-am consolat cu gandul ca probabil acolo unde sunt, le este mult mai bine, si sunt cu adevarat fericiti... Acolo unde nu cunosc ura, resentimente, regrete, invidie, rautate...

Pacat ca Laura este, ca foarte multi alti artisit, de altfel, pretuita de-abia dupa ce a disparut. Pacat ca nu am stiut sa o pretuim atunci, cand vocea ei puternica rasuna in cantecele-i cu versuri atat de profunde, cu un sound atat de sofisticat, si in acelasi timp, de bun-gust, fata de tot ceea ce se intampla pe piata romaneasca in acele momente.

Nu cu mult timp inainte sa plece dintre noi, Laura lansase doua single-uri: "Nu-i nimic", si "Mai frumoasa". Despre ultimul dintre ele, se simtea atat de mandra si spunea ca este povestea ei si a lui Cristi. A apucat sa lanseze single-ul la Teo in emisiune, si a si promovat noul album in concerte prin tara. Ultimul sau concert a avut loc la Urziceni, pe 9 martie... Dupa concert, cei doi logodnici se grabeau spre Bucuresti. O masina "papuc" venea de pe contrasens...soferul adormise la volan...momentul impactului le-a fost fatal. Astazi Laura exista doar in amintirea noastra, prin cantecele ei, prin tot ceea ce Laura a fost.

La 3 ani de la moartea sa, va invit, daca ajungeti sa cititi aceste randuri, sa tineti un moment de reculegere, macar in mintea voastra, pentru acest "actor grabit", si incercati sa pretuiti tot mai mult fiecare clipa a vietii voastre. Niciodata nu putem sti cand se termina ghemul...

Va ofer ultimul single al Laurei, "Mai frumoasa", care are o semnificatie cu totul si cu totul speciala pentru mine!Odihneste-te in pace Laura, oriunde ai fi acum....

Because I love ... September.

Intotdeauna m-am declarat o indragostita convinsa de piesele slow, cu accente jazz, sau in orice caz, de tot ceea ce romanii nostri numeau prin anii '90 "blues" [de fapt, genul muzical "blues" e total diferit fata de ceea ce numeam noi "blues" pana mai ieri, iar unii dintre noi -chiar si azi:p]. Ideea este ca, odata cu revenirea frumoasei Kylie Minogue in atentia noastra, prin 2000-2001, cand s-a reinventat si re-lansat cu piesa "Can't get you outta my head", au inceput sa-mi placa foarte mult piesele cu accente "electro", efectiv ca sound. Multe dintre aceste piese, trebuie sa recunoastem, au un sound care te duce cu gandul la optimism, speranta, fericire... Si cum genul "electro-pop" nu a intarziat sa ia nastere, Kylie fiind numita Regina acestui gen muzical, am inceput sa ascult cam tot ceea ce inseamna "electro-pop". Pana sa ma dezmeticesc eu bine in ceea ce priveste acest gen, a aparut in 2004 in Romania si albumul semnat September, cu acelasi nume. Lucram pe atunci la Radio Dorna, si aveam emisiunea mea...

Tin minte si acum..inca de la primul single, "La la la (Never give it up)", am ramas surprinsa pozitiv, si imi venea sa dansez in cabina de emisie, si oriunde ma aflam, cand ascultam aceasta melodie. Cum pe atunci, nu eram atat de pasionata de internet, ma limitam doar la a presupune: cine o fi September? Or fi mai multi in formatie? De unde sunt..etc... Apoi am primit la radio si cel de-al doilea single September auzit in Romania, "September all over", dar cel de-al treilea EP din cariera September. De abia atunci am aflat ca minunata solista se numeste Petra Marklund, si e originara din Stockholm, Suedia. Ba mai mult, am avut surpriza sa constat ca e doar cu 10 zile mai mare ca mine. Adica are 24 de ani...? Si eu care sincer credeam ca are vreo 30. Petra nu arata deloc rau, insa machiajul o face sa para mai matura.

Spre deosebire de discul single precedent, September All Over s-a bucurat de succes în rândurile fanilor, reuşind să obţină poziţia cu numărul opt în clasamentul oficial din Suedia. În regiunea Scandinaviei, piesa a obţinut difuzare slabă la posturile radio, nereuşind să intre în ierarhia celor mai difuzate piese. În România, in schimb, melodia a ajuns până pe poziţia cu numărul 14.

September a stat în umbră pînă la ieşirea pe piaţă a noului album, numit In Orbit. Acesta a fost produs în prima parte a anului 2005. Toate piesele au fost produse de Jonas von der Burg şi scrise de Jonas von der Burg, Anoo Bhagavan şi Niklas von der Burg, excepţie făcând melodiile "Flowers on the Grave" (scrisă de Steven Elson şi Dave Stephenson) şi "Midnight Heartache" (scrisă de Jonas von der Burg, Anoo Bhagavan, Niklas von der Burg, Donna Weiss şi Jackie de Shannon.

Cele cinci single-uri extrase de pe album: Satellites, Looking For Love, Flowers on the Grave, It Doesn't Matter şi Cry for You au ajuns rapid hituri în Suedia şi au reprezentat modul în care Petra Marklund a devenit cunoscută în Europa. Pentru a promova albumul, September a concertat deseori în Rusia, China, Statele Unite şi Europa, muzica sa devenind mai apreciată de ascultători.

Cry for You a devenit rapid un hit în Europa, câştigând poziţii importante în topuri şi este considerat, după "Satellites", cea mai de succes melodie a Petrei Marklund. În Suedia, piesa a obţinut locul şase în topuri, în România poziţia cu numărul zece, în Olanda locul patru, iar în S.U.A., în cadrul Billboard Hot Dance Airplay prima poziţie. În prezent, "Cry for You" ocupă locul 927 în topul celor mai de succes melodii din toate timpurile. Piesa a fost inclusă pe compilaţia Ultra:Weekend 3.

La data de 20 iunie a anului 2007, September lansa în avans un single, intitulat "Can't Get Over". În luna septembrie a aceluiaşi an a început comercializarea noului album discografic al artistei, numit Dancing Shoes. Acesta reprezintă cel de-al treilea album din cariera sa, pastrand acelasi stil electro-dance-pop.

Pentru a promova albumul, September a început un nou turneu european, compus din mai multe serii de concerte dispuse în câteva ţări. În România, cântăreaţa a susţinut şapte concerte în oraşele mari ale ţării, printre care si Iasi, unde a concertat in Pub 25, pe 9 noiembrie 2007. Datorită succesului obţinut de melodia "Cry for You" în regiunea Ţărilor de Jos, September a semnat un contract cu casa de înregistrări Silver Angel Records. La scurt timp a început comercializarea unei compilaţii numită "Dancing in Orbit". Pe aceasta sunt incluse nouăsprezece melodii lansate anterior de către Marklund. Compilaţia este comercializată numai în Belgia şi în Ţările de Jos.

Intotdeauna m-am intrebat de ce solista i-a ales numele de scena " September", dar de abia acum mi-a traznit prin minte raspunsul... e nascuta pe 12 septembrie 1984...septembrie..september... pai bine, si daca eu decid sa -mi fac formatie, fiind nascuta tot in septembrie, ce nume o sa mai imi pun? :P

Am scris despre September nu doar pentru ca o admir pe Petra ca si voce, sound al pieselor, si look. Am scris despre September pentru ca imi trezeste amintiri frumoase dintr-o vreme in care eram destul de mica pentru lumea asta mare, chiar daca aveam vreo niscaiva 19 ani. Si scriu despre September, pentru ca recent am descoperit piesa, deja destul de veche, "Beacause I love you", de care pur si simplu m-am indragostit, si vreau sa i-o dedic sufletului meu pereche in aceasta viata, alintat Bocanila. O piesa care aduce a ... stilul Kylie Minogue, dar ...cu personalitate. Enjoy!You say that you love me
We both know you don't mean it every day
But somehow you got me
So I'll put up with anything you say

Because I love you I'd rather be with you whenever
Than without you all the time
And I will forgive you whatever
Just to say that you are mine
I love you, do you love me
When tomorrow comes I guess we'll see
When I push in, you pull out
But you still need me

Yes, I do,
Yes, I do,
Yes, I do,
Yes, I do now...

Taking Chances

Ma uitam asa la Celine Dion... toata lumea o stie. Multi o adora dar sunt si multi cei care nu pierd nici cea mai mica ocazie de a o acuza. Fie pentru ca e casatorita cu un barbat cu 26 de ani mai mare ca ea, fie pentru ca refuza cu incapatanare sa se retraga de pe piata muzicala. Dar de ce ar face-o? Inca de la "Ne partez-pas sans moi", piesa cu care a participat la Eurovision in 1988, si pana la cel mai nou single semnat Celine " Taking Chances", artista in varsta de de 41 de ani din Quebec, Canada demonstreaza inca odata ca are cu adevarat un dar de la Dumnezeu.

Melodiile ei te poarta pe un drum plin de speranta, fericire, tristete, melancolie, ca apoi sa te intoarca pe acelasi drum cu tristete, optimism, din nou melancolie si apoi din nou fericire. Celine Dion vorbeste despre sentimente. Celine Dion simte ceea ce canta. E insa destul de ciudata faptul ca Celine nu-si scrie singura textele melodiilor pe care le interpreteaza cu atata patos. Foarte multe dintre piesele preluate de ea de la alte artiste s-au dovedit a fi, insa, no.1 in toate topurile la nivel mondial, si asta numai si numai datorita calitatilor sale vocale extraordinare.

Nu vreau sa vorbesc despre viata lui Celine. Mi-ar trebui zile. In schimb, vreau sa-mi exprim uimirea si admiratia. Sunt uluita. Dupa atata timp, Dion arata perfect. Intr-o tinuta sexy, Celine a interpretat pe 19 august 2008 melodia „Taking Chances” în cadrul unui concert susţinut în Bell Centre, Montreal, Canada.

Ca intotdeauna, extrem de prietenoasa, deschisa, haioasa, superba. Si ma uitam asa, cu ochii cat cepele la o femeie atat de celebra, atat de frumoasa si de sigura pe ea. O femeie atat de indragostita de sotul ei, pentru sanatatea caruia a luptat, cu riscul de a disparea defintiv de pe piata muzicala. O femeie care si-a inceput cariera, nestiind mai deloc limba engleza, o femeie cu dinti inegali si mari ca de cal, dar acre a avut curajul sa se schimbe, sa se reinventeze, fara insa sa piarda o boaba din tot ceea ce inseamna temperamentul si personalitatea sa. O femeie care de la 14 ani iubeste acelasi barbat...

Si cate mai sunt inca de spus despre Celine Dion... cum sa n-o iubesti? Iata "Taking Chances" ["Riscand"]. Urmareste si ...zambeste!

Celine Dion -Taking chances LIVE
Vezi mai multe video din Muzica »

Thoughts on a Spring day...

It's so strange, that you are right here with me, yet I miss every "I love you", and every single embrace. I miss your caresses, your sweet touches, I miss last summer... They say every beginning is wonderful, when it comes to love, but how is it that very few of us manage to make each day a new beginning, how is it that I forgot to be myself?

We're always in a hurry. To cook, to clean, to earn money, to be happy. And all this time, Earth is spinning around with 30 km per hour, with an unimagineable cruelty. I just wish I could hold Time in my hands for at least one second. One small, insignificant, but wonderful second. To feel I have wings to fly, stop Earth from moving, and turn bad into good, hate into love, sadness into happiness.

But, I don't know how, some kind of force wakes me up every day, and makes me realize, I'm just a human being, with hopes, dreams, just like everybody else. A human being driven by the force of pure love, a human being that cannot sleep, work and go on without a strong embrace, a few kisses, an "I Love You" in the middle of the night and a sweet caress...

I just wanna quit fearing that someday I might lose the ones I love, that I might lose you...the man that gave me life, that made me feel life truly has sense, the man with the most beautiful hands in the world. How do I deal with my own fears....?

It's a beautiful spring day, and as I write here, facing my own fears and doubts, I look at the sun, at the clouds and at the trees whispering in the wind, and somehow I smile, and all I can say is: "Sometimes I'm really weird!"...

PS: Ii multumesc matusicii mele dragi, Maria Cretu, o femeie extraordinara, un suflet atat de cald, care abunda de iubire...ii multumesc pentru faptul ca...Dumnezeu m-a ales sa ii fiu nepoata..e o onoare!

2 Martie....sau ce-o fi el...

Astazi e 2 martie...nu ca nu s-ar sti asta, dar in goana noastra de a trai si nu oricum, ci bine, in freamatul si valtoarea vietii, se intampla sa mai uitam ce zi e. Nu e nicio ocazie speciala, as putea spune, pentru care scriu. Nu e ziua mea, nu e ziua nimanui apropiat. Dar cu siguranta este ziua cuiva pe Pamantul asta. La Multi Ani lui, ei, tie, si oricarui om care-si serbeaza ziua de nastere, la multi ani noua, celor care traim si mai speram in frumos, iubire, fericire, bunatate si o viata mai frumoasa ca pana acum.

Nu stiu de ce scriu...poate din dorinta de a intampina cum se cuvine Zana Primavara, poate in speranta ca o sa mai vad/cumpar/primesc ghiocei, frezii, lalele, zambile si branduse, poate doar pentru ca in inima mea uneori isi mai face loc tristetea, cu sau fara motiv, si as vrea sa o alung, doar privind cerul asta senin si copacii astia frumosi din fata Primariei.

Nu-mi place sa fiu trista. Trebuie sa recunosc ca n-am eu atata putere mintala incat sa -mi induc eu starea de tristete, asa din senin, ca nu am ce face. In inima mea, exista o suflare, o suflare divina [pentru ca nu am eu niciun rol, niciun aport in asta, ci bunul Dumnezeu], pe care mie imi place s-o numesc "energia catalineasca". Ei, si energia asta e un fel de echivalent al flerului. Adica o presimtire, o caracteristica a inimii mele, care o face sa stie cand ar trebui sa-si intinda lung antenutele, si sa simta energia celorlalti, sa o capteze exact asa cum prinde o caracatita prada, in foamea ei nestavilita...

Si asa devin eu trista, sau, dupa caz, daca antenutele nu simt acel ceva care sa le dea de banuit ca ar fi ceva nelalocul lui in lumea in care eu traiesc -fericita. Cateodata as vrea sa le tai, as vrea sa nu simt nimic, decat fericirea de a trai azi si atat. Mi-ar fi muuult mai bine. As deveni, ce-i drept mai nesimtita, riscand poate sa sufar mult mai mult, ulterior, cand voi fi aflat anumite lucruri pe care nu am vrut sa le "captez" atunci cand trebuia, dar macar voi fi trait prezentul, si asta ar fi tot ce-ar conta.

Realizez acum ca totusi am o anumita putere mintala sau mentala, sau whatever, care cred ca in clipa de fata si nu numai, nu imi face deloc bine.

Initial, ma gandeam sa aduc o oda primaverii astazi, insa am divagat. Inima mea, ca de obicei, tanjeste dupa exaltare, dar cum exaltarea absenteaza, antenutele sunt intinse la maxim. Si doar mi-e dor, enorm de dor, de povestile lui Creanga, de fulgii de nea de pe pervazul geamului de la Vatra Dornei, de Ace of Base si Celine Dion pe fundal intr-o zi de vara, la 12 ani, cand nu stiam de greutati, responsabilitati, cand nu eram judecata dupa cum arat, ce fac, si cand nu se intreba nimeni oare cat va mai dura pana cand a noastra Catalina va sti exact ce sa faca.

Pentru ca atunci, stiam exact ce sa fac. Eram eu, pentru ca ma simteam in largul meu in tot ce faceam. Pentru ca stiam clar ca indiferent daca fac ceva gresit, nu imi va spune nimeni cat de stangace sunt, pentru ca toti am sti ca nu e asa. Nu ca ar fi aiurea in prezent. Nu. Doar ca viata asta o intelegi si o percepi tot mai corect, pe masura ce trece timpul, si te uiti un pic in trecut si vezi unde ai gresit... si stii ce sa faci in prezent....

Nu mai scriu ca sunt chiar trista si sper ca pana la sfarsitul lui 2 martie sa ma bucur de aceasta zi.

Si-n tot timpul asta, Pamantul se invarte in jurul Soarelui cu 30 de kilometri pe secunda.