Tristete

Stau si ma intreb...am gresit asa de tare in fata lui Dumnezeu? Si daca da, cu ce?  Pricinuiesc lumii  ( pentru aia care interpreteaza aiurea -nu e vba de voi!) -rau, doar prin faptul ca exist? Credeti-ma, nu as fi vrut sa ma nasc, nu eu am ales, am aterizat si eu aici, si incerc sa ma misc prin lumea asta... daca as putea, l-as scula pe tata din mormant, sa-l rog sa dea timpul cu 25 de ani inapoi si sa joace un fotbal pe platou, decat sa ma conceapa pe mine. Dar asta sunt... sunt ancorata in toata treaba asta numita viata, trebuie sa rezist. La toate rautatile, si la tot ce e mai rau din partea unor oameni de la care nu m-am asteptat o clipa.

E pentru prima oara cand urasc ca traiesc.  Cu adevarat! Cand simt o singuratate si o instrainare mai apasatoare ca moartea insasi. Cand simt ca nu mai stiu in cine si daca sa cred. Cand in sfarsit cred ca e bine, se duce totul de rapa... si aflu ca de fapt, nu sunt iubita. De nimeni, asa cum simt ca merit. Si nu ma dau mare...nu merit marea cu sarea. Dar sunt un suflet de om, mai bun sau mai rau si ma doare sufletul asta bun sau rau al meu. Ma doare ca merg orbecaind pe strada si nu mai stiu care e rostul meu in viata. Pana ieri, am crezut ca am un rost...sunt data aici cu un scop...trebuie sa infaptuiesc ceva...speram chiar si maret. Insa azi nu mai cred. Cred ca am fost aruncata din greseala si trebuie sa suport consecintele...

Zig-zagul asta spiritual in care ma zbat, nu numai eu... nu face bine. Crezusem in sfarsit ca atunci cand unor oameni li se deschid inimile din nou, rabdarea este mai mare, asteptarile mai mici. M-am inselat. Si jur ca am incercat sa schimb chiar si chestii care poate nu trebuiau sa fie schimbate, pana la punctul in care poate nu as fi fost 100% eu, totul ca sa fie ok. Nimeni nu se poate schimba peste noapte, total, in bine!!!

In sinea mea, stiu ca sunt puternica, cu toate ca sunt vazuta invers, eventual si proasta si tot tacamul. Inca exista rani la nivel de psihic, si inca sunt slabita dpdv fizic... si e tot mai rau. Dar merg inainte. Cu tot cu tresaririle din toiul noptii. Sunt singura, si poate asa e cel mai bine. Decat sa cred ca sunt iubita de catre cei dragi, si sa descopar, din nou, ca ma amagesc de fiecare data. Ca totul e bine, atat timp cat tu respecti ce vor ceilalti. In momentul in care ai gresit, si ai dat-o in bara, ai fugit de la inima lor.  Cat nu indrznesti sa interpetezi niciun gest al lor. Cat stai in tensiune si astepti momentul in care ei se hotarasc sa iit spuna si tie ce-i in capul lor, cum se simt si de ce... pentru ca traiesti intr-o casa de oameni si nu intr-o jungla, si te bazezi ca ceilalti, orice ar avea, sunt corecti, pe fata, si -ti spun. Fara sa creada ca interpretezi, fara sa creada ca e obligatoriu sa spuna, ci doar sa simta nevoia, cand o sa o simta, sa spuna, sau daca nu, sa anunte ca nu au chef de vorbit.

E clar ca gresesc.Ar trebui sa las..sa astept sa vad cu decurge toata treaba.. am incercat ani de zile...dar de cand ma stiu, asta e o chestie in care rabdarea nu ma tine. In care simt o tensiune, si parca nimic din ce fac nu mai iese ok, pentru ca ma gandesc la omul drag care nu e ok...si nu spune ce are. As da orice sa nu-mi mai pese dar nu pot. Si pentru ce'? Mie imi pasa de orice mic fleac si celorlalti nu le pasa ca eu ma consum. Doar ca am vrut sa evit chetsii de genul... cel de langa tine sa iti spuna ca nu are nimic..si dintr-o discutie oarecare sa se dea de gol ca de fapt s-a suparat pe tine pe o anumita chestie. Si tu sa o afli cine stie cand. Si sa te simti ca naiba ca nu ti-a zis atunci..ca poate intelesese total gresit situatia sau ideea sau ...ce-o fi fost.Poate sunt mai mult obisnuita cu raul decat cu binele, in ultima perioada, dar imi dau cuvantul ca de o vreme fac tot posibilul sa vad pozitivul din jurul meu.Si cu toate astea am momente cand revin la ceea ce m- a caracterizat 2 ani si nu o sa mai intru in detalii... Trebuiesc inlaturata  total din peisaj?

Chiar nu se poate, ca alataieri de ex., cu binele?

Nu e nevoie de mila. Nu de asta am scris eu postul asta. Daca am supaarat pe cineva, imi pare rau, desi lor sigur nu le pare ca m-au facut sa ma sperii de tot si de toate. Reincepusem sa ma iubesc, si era din ce in ce mai bine.  Reincepusem sa iubesc viata si oamenii dragi de langa mine. Acum nu e nevoie sa ma urati voi, ma urasc eu destul. Ma urasc ca nu am plecat in 2007 in State, la munca in studentie, si poate asa, nu mai stricam vietile niciunui roman.

Mi-e dor de acea inocenta de prin 2008. Incepeam sa o simt din nou...de ce sunt numai eu vinovata ca a disparut din nou? Vreau sa cred ca nu a fost totul o spoiala, pentru ca din partea mea nu a fost.
Ghiocelul din mine s-a ofilit iar:(

De primăvară....

Astăzi mă învelesc cu spiritul schimbării. Mă îmbrac în culorile primăverii. Mă deghizez în floare și îmi deschid petalele moi și fragile, după o iarnă grea, în fața Măritului Soare...

Oare ce să-mi aleg să fiu azi? O lalea roz-pal, sau o brândușă proaspătă... ? Sau mai bine o frezie scăldată în rouă, sau de ce nu, o zambilă dulce? Sau poate...un ghiocel inocent?

Sunt ce floare vreau să fiu eu azi... Și mâine, și în toate zilele primăverii, îmi voi alege câte o floare pe care să o reprezint...

O să aștept Iepurașul cu Ouă Roșii în coș...

Am să pun grâu la încolțit într-un vas cu pământ, exact așa cum făceam ani la rândul, cu mama mea, acasă la Vatra Dornei...ținutul munților în care am crescut. Am să plasez un Bocănilă de ciocolată în mijlocul grâului, și-am să mă abțin să nu-l pap până de Paște.

Am să-mi fac mica mea grădină de primăvară, doar printr-un  zâmbet. Și un pic mai multă încredere în mine, și în cei dragi.  Și în viață.

Am s-o ud cu roua iubirii și cu lacrimi de fericire.

Și n-o să  urmăresc special recolta. Ea va crește oricum, pentru că o primăvară bogată, în limbajul meu, înseamnă să fii bogat în suflet.

Primăvara din mine se chinuie mult. Se zbate să iasă la suprafață. Cu tot cu miresmele-i de flori, zumzet de albine și copaci în floare.  Dar... simt peste mine vântul înnoirii... al revenirii la viață. Exact ca și vremea de afară... Cu foarte mare dificultate, și cu multe fluctuații de temperatură. Când Primăvara se chinuie să-și intre-n drepturi.

Am înțeles.... în mine e încă soare cu dinți. De aceea - ca în cele mai frumoase veri petrecute la bunica mea, în care vorbeam cu florile, inventam cântece, râdeam la soare întocmai lui Nică de la Humulești și adormeam la mijlocul zilei pe iarba moale și de -un verde viu - aleg să îmi aleg să fiu o floare în fiecare zi a primăverii 2010. Poate așa, voi topi puțin câte puțin, ce a mai rămas din gheață, și soarele cu dinți din mine.

M-am hotărât. Fiindcă sunt abia la început, astăzi sunt un ghiocel. Sau un clopoțel de primăvară. Fragil, mic, și un pic prăpădit. Nu suflați prea tare, că s-ar putea să mă rup. Când o sa cresc, o să devin pe rând, lalea, frezie, zambilă, narcisă, și tot așa, până o să ajung poate și eu ... o Floare a Soarelui.

Pentru toți cei care stau la  coadă la "ghișeu" să aștepte o bucățică de Primăvară, vă transmit pe calea undelor wireless un Ghiocel, care să vă descrețească frunțile, și ceva ce simt că mă reprezintă în perioada asta:

Lângă bradul din Poiană,
S-a ivit un ghiocel.
Cu scufița pe-o sprânceană,
Slab și mic ca vai de el...

-Ghiocele, ce-i cu tine?
Zice bradu-ncremenit.
-Tu nu vezi ce viscol vine?
Și c-afară-i ger cumplit?

Aruncând priviri distante,
Micuțul zise pe loc:
-Eu am treburi importante!
Ce, crezi că stau să mă joc?

Soarele, zărind căpșorul,
Ivit din zăpada sură,
Și-a deschis radiatorul
Să-i dea la ăst mic căldură.

(Nu e originalul... am introdus ici-colo cuvinte, ca să egalizez ritmul, rima și măsura. Poezia originală o găsiți pe www.copilul.ro/poezie_Ghiocelul_1138.html)

            Enjoy the spring!

Fly Away

Cred ca, fara sa exagerez, asta este piesa dominanta a copilariei mele, in care ma regasesc mereu... si pe care mi-e mereu tot mai drag sa o ascult:)


We're gonna find a stairway to the shining stars tonight.
We close our eyes just you and I. We're gonna fly.
We're gonna fly through all the centuries and all the times.
And maybe we will find a paradise.

Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine.
Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine tonight.

We're gonna dream a hundred dreams.
A thousand fantasies. And our heartbeat is ringing in the air.
We're gonna meet the lovers - Romeo and Juliet.
And maybe for one night. We're gonna stay there.

Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine.
Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine tonight.




Vom gasi o scara catre stele stralucitoare, in aceasta noapte,
Inchidem ochii, doar tu si eu... vom zbura...
Vom zbura prin toate secolele si mileniile...
Si poate, asa... vom gasi un...Paradis.

Sa zburam...Sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului....
Sa zburam...sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului,
In aceasta noapte....

Vom visa o suta de vise,
O mie de fantezii...
Bataia inimilor noastre suna in aer...
O sa-i intalnim pe Romeo si Julieta...
Si poate, pentru o noapte, vom ramane langa ei...


Sa zburam...Sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului....
Sa zburam...sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului,
In aceasta noapte....

Otrava proprie-mi vieti in cautarea antidotului.

 All credits go to Ioana.


"Am invatat sa tac. Am fost invatata sa tac. Am fost nevoita sa tac. Am fost o persoana foarte vorbareata, nu m-as mai fi saturat de vorbit, de pus sufletul pe tava, sa incerc sa le arat tuturor cum sunt eu, sa-i fac sa ma inteleaga, doar-doar ma vor intelege mai bine si ma vor accepta mai usor asa cum sunt.


Dar am invatat sa tac, chiar daca vorbesc. Nu stiu daca intelegi. Sa tac, sa las de la mine. Sa ma intorc tot acasa, si tot la aceeasi masa sa mananc. Viata te invata. Oamenii te invata. Acum sunt rugata sa mai zic si eu ceva. Sunt rugata sa zambesc. Mi se reaminteste ca ca zambetul meu face sa rasara soarele. Facea. Zambetul meu? Eu? Zambet? Da. Candva radeam mult, radeam mult si natural. Acum zambesc de convenienta sau ca sa fac placere cuiva. Zambesc ironic cand as dori sa strang din dinti. Am uitat sa vorbesc, am uitat sa ma exprim, am uitat sa zambesc.

Erau primaveri in care eram fericita doar fiindca simteam mirosul ierbii. Erau veri in care eram fericita doar fiindca ardea soarele si miroaseau florile, sau fiindca nu mai trebuia sa ma trezesc cu noaptea in cap, fiind in vacanta. Erau toamne in care culegeam frunze uscate si le expuneam in casa, ca bibelou. Bibeloul naturii. Erau ierni in care ieseam cu saniuta, sau fara. Ma dadeam pe gheatza, si cadeam, si ma loveam, si sufeream, apoi ma laudam ca am cazut. Ca doar ma jucasem…

Acum anotimpurile sunt mereu la fel. Bate vantul de 2 sau de 3 ani in continuu, indiferent de anotimp. E soare si bate vantul, e frig si bate vantul. Noaptea e acalmie. Uneori e atat de calma noaptea incat am senzatia unei iminente furtuni in ziua ce urmeaza.

Si erau timpuri, ani si ani, trecuti, in care abia asteptam sa vina noaptea, sa rasara luna. Credeam ca luna e sora mea, sau stapana mea. Ma simteam o fiica a universului…acum abia astept sa vina noaptea pentru a-mi castiga dreptul la cele cateva ore de somn, niciodata suficient de odihnitor…

Ma intreb: oare e vina mea sau e vina altcuiva? A cuiva anume? E vina vietii, a lui Dumnezeu, a vreunei entitati mai presus de vointa omeneasca?

Oftez des…ma doare in piept adesea…dorm superficial…nu mai visez…sau daca visez, visez urat si cu niste chestii pe care in somn nici eu nu mi le explic... si ma trezesc tulburata si rusinata. Ma intreb uneori daca am vreo dorinta. Si sunt convinsa ca nu. E ciudat...am planuri de viitor, vreau o gramada de chestii sa fac, dar cand zic ca e bine, se intampla inevitabilul si realizez ca nu mai am  nicio asteptare de la viata. Un singur lucru astept: iubire NECONDITIONATA, cu un realism adecvat, nu exagerat! si daca nu e iubire, atunci macar liniste. Sa fiu lasata in pace. Sa nu ma intrebe nimeni nimic.

Concediul ideal: eu cu mine, singura undeva, unde nu cunosc pe nimeni. O alta tara eventual unde nu stiu limba. Sa traiesc elementar. Aer, apa…sol…padure…soare…pat-dorm, strachina-mananc. Soare-traiesc. Apa-respir. Aer-ma incarc. Vant-ma inarmez.

Traiesc intre mine si un barbat. Traiesc intre viata mea si a unui barbat. Nu sunt nici eu, nu e nici el. Cred ca amandoi suntem undeva la mijloc. Pe mine am uitat sa ma mai iubesc, dimpotriva, m-am invatat sa ma urasc. Pe el, as vrea sa-l pot uri suficient ca sa nu-l mai pot iubi. Dar..nu-mi iese. Din contra.

Am un apartament superb, pe care nu mai simt ca il doresc. As vrea sa ma mut oriunde, altundeva, in orice conditii, oricat de mizere. In casa mea am, legal, cele mai mari drepturi. Dar nu am drept la cuvant. Si la liniste. Vreau sa stau in chirie, dar sa am acea liniste de la inceput.

Sunt o impostoare in propria viata. Ma insel singura. S-ar zice ca-mi fur singura caciula. Ma complac in situatii neintelese si care nu-mi fac placere. Accept orice ca sa nu refuz pe nimeni. Daca gresesc? Mai bine sa accept si sa vad despre ce e vorba. Decat sa dau cu piciorul la ceva ce poate fi bun. La urma urmei, nu vreau sa refuz pe nimeni, ca sa nu ranesc pe nimeni, sa nu iognesc pe nimeni. Dar pana la urma sfarsesc prin a face oricum mult rau. Mult mai mult decat as putea sa fac cu intentie. Oare tot ce ating eu moare? Oare e blestemul meu ca sa distrug tot ce iubesc? Sau sa fiu distrusa de cei ce ma iubesc…nu…aberez… Eu sunt otrava proprie-mi vieti. In cautarea antidotului. Asta ar trebui sa fie titulul scrisorii.

Sunt o fiinta polivalenta. Sunt buna la toate. Dar nu excelez in niciun domeniu. Vreau. Multe. Dar nu fac nimic. Vreau schimbare dar mi-e frica sa ma mai schimb, mi-e frica sa nu ma pierd de tot, pentru ca deja nu mai stiu cine sunt. Sunt altcineva pt fiecare. Sunt ce vrea fiecare sa fiu. Dar EU? EU CINE SUNT? Pentru mine ce sunt? Pentru mine ce fac?

Si din nou oftez.

Sarcastic.

Acid.

Ma simt ca o hemoragie pentru propriul organism.

Mi-e foame de viata. Mi-e foame de pasiune si tumult. Si totusi vreau liniste. Liniste si intuneric, liniste si lumina. Caldura. Caldura.

Vreau sa am familia mea, si o am. Dar mi-e frica de viata ce urmeaza. Inca nu mi-am trait copilaria, desi nu pot spune ca am avut o copilarie nefericita, ci din contra. Am fost cel mai fericit si ingirjit copil din toate punctele de vedere. Atat de mult, si cu atata dragoste, incat nu mi-am luat-o in cap, ci pur si simplu am refuzat sa mai cresc. Asa ca am ramas cu sechele pentru restul vietii. Vreau sa copilaresc, si mi-e frica sa imbatranesc. In tinerete eram certata ca nu stiu sa fiu copil, ca sunt prea matura. Acum sunt certata ca nu sunt suficient de matura, ca sunt un copil. Oare cate suflete am? Oare un suflet se poate imparti? Simt ca ma rup. Intre mine si restul. Sau intre ce sunt si ce vreau sa fiu. Ma rup, ma sfaram sub propria greutate. Ar trebui sa invat sa construiesc, si sa repar, sa tamaduiesc si sa alin, sa modelez si sa intaresc. Cate vieti intr-una?

Ce bine ar fi…daca as putea sa deschid geamul ca sa intre soarele…si sa intre in mine…sa simt caldura in vene, sub piele.

Degeaba ma iubesti daca nu stii sa mi-o arati, sa ma faci sa inteleg. Degeaba ma vrei, daca ma lasi sa plec. Degeaba ma tii, daca eu sunt departe. Vreau doar sa plang si sa rad, sa nu mai tac. Sa se aleaga. Una din variante. Sa nu mai fie cale de mijloc. Sa nu mai bajbai. Sa nu mai incerc, sa nu mai caut. Sa stiu. Sa vreau, sa am.

“Il vreau. Il voi avea. Il am si acum.”

Sec.

Mi-e ciuda ca scriu. Am uitat sa vorbesc. Dar daca nimeni nu ma asculta?! Unde am gresit? Unde gresesc mereu? De ce daruiesc atata? Mai am de dat?

Si mi-e dor sa lasi de la tine in momentele urate, cu acea puritate de la inceput. Sa ma faci sa vad unde gresesc, comportandu-te normal, si nu asa... Pentru ca asa, in felul asta, de acum, mi-e doar frica si lehamite de toti si de toate. Chiar nu simti un bob, un graunte de iubire pentru mine?
Mi-e dor sa te aud ascultandu-ma, zambind si atat. Fara dojana, fara sfaturi de om experimentat, ci doar un zambet si un sarut pe frunte.
Mi-e dor sa aud pe cineva vorbind. Mi-e dor sa ascult problemele cuiva. Candva lumea venea la mine sa-si spuna pasul si sa capete alinare si sfaturi. Acum nimeni nu mai vine la mine sa-mi vorbeasca.



"Nu stiu pentru cine scriu, dar stiu de ce scriu. Scriu ca sa ma justific. In ochii cui? Am spus-o deja, dar infrunt ridicolul de a mai spune-o o data: in ochii copilului care am fost." Octavian Paler - Desertul pentru totdeauna


Plang. Si plang. Si plang. De ce plang? Nu inteleg de ce plang. Poate din cauza ca nu am mai plans cu adevarat de cand eram copil. Imi e rusine. Imi lezeaza integritatea.

Si totusi vreau sa plang, sa ma descarc, sa ma curat. Ma purific. Imi e rusine cu mine, de mine. Plang pentru mine si din cauza mea. "