Tristete

Stau si ma intreb...am gresit asa de tare in fata lui Dumnezeu? Si daca da, cu ce?  Pricinuiesc lumii  ( pentru aia care interpreteaza aiurea -nu e vba de voi!) -rau, doar prin faptul ca exist? Credeti-ma, nu as fi vrut sa ma nasc, nu eu am ales, am aterizat si eu aici, si incerc sa ma misc prin lumea asta... daca as putea, l-as scula pe tata din mormant, sa-l rog sa dea timpul cu 25 de ani inapoi si sa joace un fotbal pe platou, decat sa ma conceapa pe mine. Dar asta sunt... sunt ancorata in toata treaba asta numita viata, trebuie sa rezist. La toate rautatile, si la tot ce e mai rau din partea unor oameni de la care nu m-am asteptat o clipa.

E pentru prima oara cand urasc ca traiesc.  Cu adevarat! Cand simt o singuratate si o instrainare mai apasatoare ca moartea insasi. Cand simt ca nu mai stiu in cine si daca sa cred. Cand in sfarsit cred ca e bine, se duce totul de rapa... si aflu ca de fapt, nu sunt iubita. De nimeni, asa cum simt ca merit. Si nu ma dau mare...nu merit marea cu sarea. Dar sunt un suflet de om, mai bun sau mai rau si ma doare sufletul asta bun sau rau al meu. Ma doare ca merg orbecaind pe strada si nu mai stiu care e rostul meu in viata. Pana ieri, am crezut ca am un rost...sunt data aici cu un scop...trebuie sa infaptuiesc ceva...speram chiar si maret. Insa azi nu mai cred. Cred ca am fost aruncata din greseala si trebuie sa suport consecintele...

Zig-zagul asta spiritual in care ma zbat, nu numai eu... nu face bine. Crezusem in sfarsit ca atunci cand unor oameni li se deschid inimile din nou, rabdarea este mai mare, asteptarile mai mici. M-am inselat. Si jur ca am incercat sa schimb chiar si chestii care poate nu trebuiau sa fie schimbate, pana la punctul in care poate nu as fi fost 100% eu, totul ca sa fie ok. Nimeni nu se poate schimba peste noapte, total, in bine!!!

In sinea mea, stiu ca sunt puternica, cu toate ca sunt vazuta invers, eventual si proasta si tot tacamul. Inca exista rani la nivel de psihic, si inca sunt slabita dpdv fizic... si e tot mai rau. Dar merg inainte. Cu tot cu tresaririle din toiul noptii. Sunt singura, si poate asa e cel mai bine. Decat sa cred ca sunt iubita de catre cei dragi, si sa descopar, din nou, ca ma amagesc de fiecare data. Ca totul e bine, atat timp cat tu respecti ce vor ceilalti. In momentul in care ai gresit, si ai dat-o in bara, ai fugit de la inima lor.  Cat nu indrznesti sa interpetezi niciun gest al lor. Cat stai in tensiune si astepti momentul in care ei se hotarasc sa iit spuna si tie ce-i in capul lor, cum se simt si de ce... pentru ca traiesti intr-o casa de oameni si nu intr-o jungla, si te bazezi ca ceilalti, orice ar avea, sunt corecti, pe fata, si -ti spun. Fara sa creada ca interpretezi, fara sa creada ca e obligatoriu sa spuna, ci doar sa simta nevoia, cand o sa o simta, sa spuna, sau daca nu, sa anunte ca nu au chef de vorbit.

E clar ca gresesc.Ar trebui sa las..sa astept sa vad cu decurge toata treaba.. am incercat ani de zile...dar de cand ma stiu, asta e o chestie in care rabdarea nu ma tine. In care simt o tensiune, si parca nimic din ce fac nu mai iese ok, pentru ca ma gandesc la omul drag care nu e ok...si nu spune ce are. As da orice sa nu-mi mai pese dar nu pot. Si pentru ce'? Mie imi pasa de orice mic fleac si celorlalti nu le pasa ca eu ma consum. Doar ca am vrut sa evit chetsii de genul... cel de langa tine sa iti spuna ca nu are nimic..si dintr-o discutie oarecare sa se dea de gol ca de fapt s-a suparat pe tine pe o anumita chestie. Si tu sa o afli cine stie cand. Si sa te simti ca naiba ca nu ti-a zis atunci..ca poate intelesese total gresit situatia sau ideea sau ...ce-o fi fost.Poate sunt mai mult obisnuita cu raul decat cu binele, in ultima perioada, dar imi dau cuvantul ca de o vreme fac tot posibilul sa vad pozitivul din jurul meu.Si cu toate astea am momente cand revin la ceea ce m- a caracterizat 2 ani si nu o sa mai intru in detalii... Trebuiesc inlaturata  total din peisaj?

Chiar nu se poate, ca alataieri de ex., cu binele?

Nu e nevoie de mila. Nu de asta am scris eu postul asta. Daca am supaarat pe cineva, imi pare rau, desi lor sigur nu le pare ca m-au facut sa ma sperii de tot si de toate. Reincepusem sa ma iubesc, si era din ce in ce mai bine.  Reincepusem sa iubesc viata si oamenii dragi de langa mine. Acum nu e nevoie sa ma urati voi, ma urasc eu destul. Ma urasc ca nu am plecat in 2007 in State, la munca in studentie, si poate asa, nu mai stricam vietile niciunui roman.

Mi-e dor de acea inocenta de prin 2008. Incepeam sa o simt din nou...de ce sunt numai eu vinovata ca a disparut din nou? Vreau sa cred ca nu a fost totul o spoiala, pentru ca din partea mea nu a fost.
Ghiocelul din mine s-a ofilit iar:(