Nu pot sa cred ca nu am mai scris de atat de mult timp. Pentru cineva careia ii placea, pana nu demult, sa se scalde in cuvinte, sa spuna, sa zica, sa cuvinteze, sa foloseasca toate cuvintele alfabetului pe post de prieteni dragi, sau in unele cazuri, arme - trebuie sa recunoastem ca a fost o pauza destul de lunga. Dragi prieteni, oricare ati fi voi, ma reintorc pentru a ma..recunoaste. Pentru a renaste din propria cenusa, cenusa unui trup amortit in cautarea a ceea ce se numeste "prezent". Aici si Acum, doua notiuni atat de straine pentru mine... dar atat de prezente si usor de trait in momentul de fata.
Spunea cineva asa: "Nu cunosc terapie mai buna decat arta de a trai aici si acum, fara amanare, fara temeri, cu incredere nebuna". Si pana ce nu am citit ce a scris acea doamna sau domnisoara, nu m-am trezit la realitate. Adica eu stau, lancezesc, ma multumesc cu ce e mai putin, din tot ce pot face si avea, hibernez intr-un barlog al uitarii de sine, al trairii pentru altii, cu peretii pavati cu o moarte clinica de care toti isi dadeau seama, mai putin eu...? Nu...
Atunci m-am speriat cu adevarat. M-am intors in prezent, ca sa nu ratez viitorul. Ca sa nu ratez momentul asta minunat, din care multe lucruri s-ar putea sa nu-mi convina, dar pe care nu le mai vad, nu le mai percep cu aceeasi teama, panica, nesiguranta de ieri. M-am intors, pentru ca am incredere in mine, pentru ca stiu ce sunt si ce pot. Sunt cam lenesa, e drept, dar am vointa.
Si sunt sotie. Si sunt atat de mandra de asta. Si de tot ce inseamna acest lucru. Simt cum imi creste inima in mine de bucurie, ca pot sa simt ce simt.
Panait Istrati spunea: "Soarta omului nu este altceva decat propria personalitate si ea se arata din leagan".
Pasesc in necunoscut, si imi deschid larg bratele sa-l cuprind.
Carpe Diem!
