Neamuri de peste hotare, simtiti-mi lacrimile!

Sunt curioasa... cate dintre neamurile care s-au prefacut ani de zile, cu o maiestrie numai de ei stiuta, ca ma iubesc, ca tin la mine, ca imi recunosc drepturile.... dar care ma barfeau pe la spate cu si mai mare maiestrie, care imi tradau orice mic secret, care faceau din tantar-armasar, dar in fata mea zambeau mieros- cate dintre ele ma ajuta acum la ananghie?
Oare la cate dintre ele se uita acum Tata Petrica din cer, la care i s-a alaturat poate si bunica, in semn de solidaritate, desi si-a dat seama ca a comis o nedreptate in ceasul 15... Unde e tata sa tune si sa fulgere peste fratii si surorile lui, sa planga si sa le spuna.... : eu am murit, dar in urma mea au ramas 2 copii. 2 copii fara nicio vina, ca voi serpii, cu siretlicurile voastre, si cu temperamentul vostru de barfitori, i-ati facut pe ei sa treaca prin niste clipe groaznice...prin niste momente urate... prin care nu credeau ca o sa treaca vreodata... sa prefere sa se roage ptr bunica lor de la departare, decat sa treaca prin satul, prin care odata zburdau, se jucau si imparteau aceleasi blide si linguri cu voi! Sa prefere sa se vorbeasca orice despre ei, decat sa se considere ca umbla numai dupa avere, cand Dumnezeu vede si stie ca nu-i asa! cum de, cel mai mic dintre cei 6 frati, care luat asa pe drept, avea drept la casa si pamant, daca a murit, nu mai are drept la nimic?

Cum de copiii lui nu au? Si nu e ptr ca vreau sa pun barabule sau curechi pe strat, sau sa-mi fac casa acolo, si de aia imi trebuie pamant! NU! Nu sunt ca Ioan al Glanetasului, din romanul cu acelasi nume! Nu sunt obsedata de pamant, si nici fratele meu nu este! Dar e o nebunie, si o ilegalitate ceea ce s-a facut cu noi...si daca as sta prin tribunale, as avea castig de drept, dar se merita sa lupt? Si cu cine....cu ei??? Care sunt in stare sa pacaleasca judecatorul cu zambetul pe buze, jurandu-se ca "sa le sece mainile" sau sa "ii trazneasca Dumnezeu" daca ei au indraznit sa faca ceva rau... Nu.... ce-i drept nici n-au facut: numai un fals in acte, sau au pacalit-o pe bunica sa semneze un act de vanzare-cumparare, in ideea ca noi , cei doi frati, vom primi bani pe pamantul cuvenit, vreo cateva hectare bune (am decizia de la Radauti acasa la Dorna). Mai exact, de cand eram noi mici si bunica noastra de-a dat pe noi, nepotii ei, in varsta de 2, respectiv 10 ani, in judecata!!!!..Dupa care si-a retras acuzatia, spunand ca ea nu a stiut exact, ca a fost dezinformata.... in fine...nu vreau sa patez memoria unui om minunat  per ansamblu, un om care m-a crescut in fiecare vacanta de vara, si care a fost si este  totusi, indiferent de situatiile ulterioare, bunica mea!

Dar cum ramane cu tatal meu??? De ce fratii si surorile lui, [cu execptia matusii Dora si a familiei ei], in special un frate cu tot familionul lui, ii pateaza memoria cu buna stiinta, in continuare? prim simplul fapt al dreptatii! Nu e nevoie sa speli un om batran la fund daca e bolnav, daca nu ai posibilitatea sa vii sa faci asta. Nu e nevoie sa il pupi in fund la figurat...Dumnezeu stie ca iubirea noastra fata de bunica a fost si este pura si vie, nu ca cei de prin ograda, care asteptau sa moara saraca batrana, ca sa mai puna mana pe ceva, sau pur si simplu pentru a o scoate din peisaj! Oameni in care crezi si carora le marturisesti secrete, idei, iubire... si care nu au bunul simt sa te anunte macar cu o zi inainte ca nu au chef sa iti vina la nunta, desi tu de-abia asteptai, cu sufletul pur, sincer, intalnirea cu ei. fara nici cea mai mica rea intentie! Desi iti spusesera de nenumarate ori, ca vor veni!

Tocmai pentru ca a fost si este iubire pura fata de tot ce -a fost bunica, fata de toata copilaria noastra pe acele melaguri, tocmai pentru ca o respectam pe ea si pe toti cei care macar au incercat sa ne inteleaga problema, tocmai de aceea preferam sa mergem acolo nestiuti de nimeni, sa punem lumanari la mormantul tatalui si al bunicii cu lacrimi in ochi, cu sinceritate, si cu sincera parere de rau fata de toata situatia! NU e nevoie sa ne vada tot satul, pentru a vorbi....ceea ce simtim noi e din suflet, curat si pur!

Nu mama noastra ne-a intors impotriva, asa cum se crede, ci din contra...doar sila si lehamitea de-a mai merge intr-o casa unde, in afara de barfe si un ranjet fals, nu e  nimic. Nimic in sufletele oamenilor acelora, care isi fac case pe sudoarea bunicii si a mosului George...si poate chiar pe o parte din pamant care mi s-ar cuveni mie sau fratelui meu. Si de ce ar trebui sa ma simt vinovata ca imi cer dreptul? Oare de ce? Oare de ce ar trebui sa ma simt vinovata ca traiesc si eu pe lumea asta, ca oricare om? Ca si toti verisorii si verisoarele de prin strainatate, la care notiunea de criza presupune o masina de cateva zeci de mii de euro, o viloaca cu chirie, sau chiar casa proprie, o afacere buna, copii, servici si luxul aferent unui trai in strainatate?

Va invit cu drag si dor aici, dragi neamuri de la Radauti, plecati pe alte meleaguri! Simtiti gustul traiului romanesc! Cu o licenta luata, cu facultatea terminata, cu master cu plata de "n"-spe milioane pe an, cu lipsa unui serviciu, sau un serviciu la care inca nu ai carte de munca, pentru ca de abia te-ai incadrat, cu un apartament cu chirie, in care ai stat 6 luni, si in care peste 2 saptamani vei fi dat afara, ptr ca proprietarul isi vinde apartamentul!!! Iar tu nu ai bani!!! Decat daca iti vinzi masina, pe care nu poti lua f mult pe ea, ptr ca e din 2006... si iti mai trebuie cel putin 10.000 de euro, ca sa iti poti permite macar sa visezi sau sa te gandesti la o garsoniera de cumparat!

Sunt doar curioasa dragi neamuri? Unde ati disparut cu totii, cand am nevoie de un imprumut, macar? Nu mai indraznesc sa va cer partea mea si a lui frate-miu de bani, desi, daca as fi rautacioasa (si cred ca ar trebui sa fiu, la cate ni s-au facut, numai ca nu ma caracterizeaza!!), la cate a adus maica-mea la tara, si haine, si banuti, si mancare (se pare ca ati uitat...era buna o proasta care sa faca mancare in concediu, si sa aduca de toate) - macar de o parcela de pamant din pomat, si tot s-ar aduna!!!

Ma doare! Poate niciodata nu am avut atata curaj ca in seara asta sa spun ce simt! Dar ati comis o mare ilegalitate! M-ati chemat prin excursii care mai de care, ca sa scapati dupa aia de orice obligatie...ma faceti sa cred ca a fost doar un pretext murdar...si asa, am venit ca fraiera, punandu-mi sufletul pe tava, si considerandu-va ca fratii...desi poate nu aveam atatia bani ca voi, sa va aduc atatea cadouri... insa am facut tot ce am putut si din suflet...ca sa imi aud vorbe, dupa. Multumesc de bunatate!

Tocmai de aceea, de ce nu vreti un schimb de experienta? Sa-mi zambeasca si mie soarta macar odata! Atingeti-mi ochii si simtiti-mi lacrimile! Sunt sute de picaturi, zi de zi! Nu e de mine sau de fratele meu, e in primul rand nedreptatea fata de tatal nostru decedat - cea care doare. Acel act de la ai mei, care arata negru pe alb ca bunica nici nu l-a mai luat in considerare ca odrasla ei, ca si cum ar fi avut numai 5 copii, nu 6. ASTA DOARE! Vorbele goale, si promisiunile ca noi vom avea un ajutor ptr a porni in viata, ca vom fi ajutati cu banii de pe pamantul cuvenit- promisiuni care au fost doar vorbe de c***t pentru voi! Pentru ca apoi, vazandu-va toti mari proprietari asupra Voitinelului, sa uitati de unde ati plecat, sa uitati de promisiuni, sa va sustrageti toti de la orice obligatie sau indatorire, de parca numai bunica era vinovata, ca ea a luat decizia, dar voi iti fi fost niste sfinti, si noi nu stiam! Oooo! Cata nesimtire! Cate i-ati bagat in cap bunicii! Sau chiar daca nu, daca ne iubeati atat, pe cat va laudati ca o faceti, i-ati fi spus si ei ca nu procedeaza corect! V-ati fi pus o clipa in locul nostru, macar! Fara sa ne urati ca suntem de la oras! Ptr ca din contra dragi neamuri! POate acum ca traiti in mari metropole ale lumii, realizati si voi ca viata la oras nu -i deloc picnic! Adica deloc usoara! Nu poti iesi in spatele blocului, sa iti iei salata verde si ridichi de pe strat! Nu poti da cu un bolovan in copac si sa cada merele asa, la cheremul tau!

De aceea, cand imi aduca aminte ca eu, de fiecare data cand veneam inapoi acasa din vacanta, plangeam dupa voi! Mi-erati toti dragi, si va consideram mai ceva ca fratii! Ma gandeam cu frica uneori la voi...oare va e bine, oare aveti ce manca? Aveti unde pune capul sa dormiti? Se descurca bunica sa va creasca pe toti, in situatia care era atunci?
Unde e solidaritatea, dragi verisori, unchi, matusi? Nu va mai ajung casele si masinile? Asa-i ca atunci cand puneti capul pe perna seara, va ganditi cum o sa mai bagati o mobila in casa, sau o sa faceti vreo tranzactie cu o masina, sa va luati una mai buna si poate mai iefttina, ca deh, vremurile...criza.. Unde e solidaritatea? Sa va ganditi si voi la mine si la noi macar o clipa? Nu ca...popa Catalin are, ca nu-i asa! Numai el stie ce greutati are acum in familie, si daca nu ma credeti, sunati-l! Iar de mine, prefer sa nu mai vorbesc, ptr ca nu mai vreau sa ma plang! Ma podidesc acum lacrimile....durerea amintirii copilariei mele minunate la Voitinel, care se intrepatrunde cu durerea faptului ca neamurile nu-ti sunt neamuri pana la urma, ca fiecare e ptr el, si ca ii doare in fund de tine, si cu durerea ca nu stiu unde o sa stau peste cateva zile, si ca imi doresc sa am apartamentul meu ca nu stiu ce. Macar o garsoniera! Si nu sare nimeni sa ma imprumute macar! Nu am posibilitatea cumpararii unei garsoniere macar, iar banutii aceia pe care ni-i datorati ne-ar fi ajuta, pe fiecare din cei 2 frati, enorm! Dar nu stau in banii vostri, pentru ca voi face in asa fel incat sa ma descurc pe picioarele mele, alaturi de sotul meu!

Cert e ca tata Petrica, de acolo din cer nu poate face dreptate singur! Si e neindreptatit, ptr ca fiii lui sunt neindreptatiti....e trist, pentru ca unica lui fata nu are siguranta zilei de maine!.... Iar rudele ei sunt rude doar cu numele :( Asa cum probabil, au fost toata viatza....

PS: Tot respectul pentru matusa Dora, copiii si nepotzii ei...care simt ca sunt cu adevarat alaturi de noi, si nu de forma... eu cel putin asa simt si sper... m-ar durea sa stiu ca ar fi influentata negativ de toti oamenii aceia rai....:(

Anyway

Anyway lyrics

You can spend your whole life buildin'
Somethin' from nothin'
One storm can come and blow it all away
Build it anyway

You can chase a dream
That seems so out of reach
And you know it might not ever come your way
Dream it anyway

[chorus]
God is great, but sometimes life ain't good
When I pray it doesn't always turn out like I think it should
But I do it anyway
I do it anyway

This worlds gone crazy and it's hard to believe
That tomorrow will be better than today
Believe it anyway
You can love someone with all your heart
For all the right reasons
An in a moment they can choose to walk away
love 'em anyway

[repeat chorus]

You can pour your soul out singing a song u believe in
but tomorrow they will forget you ever sang
Sing it anyway!

Yeah I sing,
I dream,
I love anyway!

Postare la care nu gasesc titlu, desi m-am straduit!!!

Sunt lucruri care dor.
Atunci cand o familie pe care ai indragit-o mai mult decat orice este laudata numai odrasla originala, nu si cea..."adoptata". Cand se spune ca banii sunt doar ai odraslei, nu si a celui adoptat. Cand mana odraslei e mana buna de meserias, dar vocea celui adoptat mai trebuie lucrata.
Cand intr-o familie mai tinerica, cel mai mic nu are cum sa hotarasca cati bani merg la sertar si cati la buzunarul fiecaruia. De ce...nici acum nu stiu. Ca doar si el a adus bani in casa si ar putea avea acest drept si el. Dar da, cel mic nu poate sa glasuiasca, de teama ca cel mai mare sa nu se enerveze si sa nu faca scandal. Deci da. Nu exista comunicare, nu exista corectitudine din anumite puncte de vedere. Si e dureros.

E dureros sa vezi cum niste oameni in care ai crezut te dezamagesc pe zi ce trece, in special cei de sex masculin din familia de care vorbesc. Cum se lauda ca sunt cei mai tari, si nimeni nu spune ca nu sunt... dar cat e de dureros sa vezi ca o fac asa...en-gros, pur si simplu, fara pic de modestie. Nu am crescut asa... la noi s-a vorbit de toate in casa, si nu l-am vazut pe taica-miu o clipa batandu-se cu pumnul in piept ca cine-i el si a cui e el... cu toate ca sincer este unul dintre cei mai buni meseriasi in domeniul lui din tot orasul. Ma simt scarbita sincer...am venit acasa cu muzica tare in castile de la telefon, aproape plangand, simtindu-ma singura si a nimanui pur si simplu. Imi trebuia o lectie...? Trebuia sa asist la show-ul dat de cineva, cum ca el e cel mai tare din parcare, impreuna cu odrasla lui, iar noi restul suntem prosti? Pentru ca mai avea putin si asta spunea!

M-am saturat de concursul asta pe care eu nu l-am initiat, dar pe care vad ca unii tin mortis sa-l intretina...care e mai tare si mai ...bazat! Ma doare sufletul pentru o femeie care a chinuit ani de zile, cu zambetul pe buze, si nu stiu sincer daca as putea sau voi putea sa am rabdarea ei... sa ma las pe mine, sa fiu umila, de parca oamenii nu s-ar fi nascut egali, de parca ea e sclava si el e vezi Doamne, sef cu putere absoluta! NU E CINSTIT! Desi are si ea toanele ei, doar ea stie cum a trait, si chiar daca nu e o dama cu fitze de Bucuresti, e o femeie demna de tot respectul. Corecta, cu un suflet mare, nu falsa, nu plina de orgolii tampite si in niciun caz dornica de aplauze, laude ca unii de pe langa ea, care par sa se fi nascut numai pentru asta.

Ma intristeaza rautatea unora de a putea scoate un sunet despre felul in care am crescut , fie el cat de mic. Nu am crescut in cea mai tare familie, ca nu e nimeni perfect. Dar s-a comunicat totul, nu s-a mers pe orgolii prostesti, iar mama sau tata, chiar daca tineau fiecare la proprii parinti ca la ochii din cap, intelegeau totusi ca sunt casatoriti, ca viata e intre ei doi acum, si ca indiferent cat si cum ar gresi sotul sau sotia, trebuie sa tii in primul rand cu dreptatea, dar sa inclini totusi sa tii mereu cu cel cu care iti traiesti viata. Nu sa ii nesocotesti parintii celuilalt, sau sa nu fii la fel de atent si omenos cu ei, dar nici sa-ti denigrezi sotia sau sotul sau sa negi anumite defecte ale familiei din care provii -in fata partenerului, desi ele sunt vizibile mereu, si tu mai tare te faci de ras incercand sa bravezi.  Sa dai c****ul cu parfum, cum s-ar spune. 
Pentru ca asa si este. Vad ca asta e procedeul.
Stiu o gramada de lucruri care ma dor, si care pe oricine ar pune ganduri, si cu toate astea, daca inca mai sunt aici, inseamna ca totusi traiesc si eu prezentul asa cum pot. Tot invat. Si tot mai mult mi se face dor de momentele in care eram numai de-o schioapa, cu armonia si iubirea din familia mea, care ar putea fi preluata si de unii de langa mine, fara sa li se para ca fac nu stiu ce sacrificiu, sau sa creada ca ma dau eu mare cu familia mea. NU! Toti au familii frumoase, dar totul la mine e pana la lauda de sine fara motiv, prosteasca si anume facuta, rautatea, falsitatea, perfidia!!! Mai ales perfidia!!!

Ma tot consolez cu ideea ca neamurile ti le da Dumnezeu... si trebuie sa accepti si modul in care unii se lauda, fie ca au luat un pahar, fie ca nu, fie ca te fac sa te simti prost, si asta au vazut si cei prezenti, si au simtit-o si ei, si mi-au spus sa nu bag in seama... M-am simtit ca la circ, pentru ca s-ajung acasa, si sa ma intreb...oare cei de langa mine inteleg prin ce trec? Oare au spirit empatic? Oare incearca sa se transpuna o secunda in locul meu...sa mearga ei la anumite familii si sa inceapa aia un circ de prost gust? Si cand ajung acasa, nimeni sa nu-i bage in seama, sau sa le spuna macar o vorba buna. Nuuuu, am invatat ca asta-i genul de discutii pe care nu le pot avea cu cei dragi, din pacate. Refuza. Iti pun pumnu'n gura. Ei sunt perfecti. Iar tu taci, inghiti si SINCER, te imbolnavesti lent, dar sigur.

Noroc ca mai exista locuri unde poti sa scrii, fara sa te bage nimeni in  seama, dar macar in speranta ca peste ani, cineva va da de postarea asta, scrisa cat se poate de vag, pentru ca nu vreau sa intru in detalii si sa dau de d**cu... sau sa supar pe cineva. Acel cineva ar trebui sa accepte ca nu e nici el perfect, ca ar trebui sa tina cu partenerul care chiar sufera dintr-un MOTIV REAL!!!
Si care chiar simte nevoia unui pup pe frunte de la tata Mitica, pentru ca aici, aici in locul in care ma aflu acum, realizez ca nu am pe NIMENI! Toti vor sa isi bata joc... sa se joace cu viata mea, sa obtina ceva de la mine.... si apoi, eventual, sa-mi dea cu piciorul fiindca, deh...nu o sa mai corespund...
Deja simt ca ma pierd eu pe mine... ca intru intr-o zona cu oameni cu o mentalitate nu tocmai sanatoasa, si chiar nu ma dau mare cand zic asta...luat la bani marunti...chiar nu este o mentalitate sanatoasa. Iar eu sunt blocata aici! In loc sa lasam viata unora din familie sa mearga pe fagasul ei, sa ii ajutam cu ce putem, dar sa nu-i lasam sa intervina nici macar cu un cuvant, pentru ca NU-S IN MASURA..., unii oameni tocmai de aia se lasa influentati.

In fine, doare doare doare... ca -s singura pur si simplu. Si n-am crezut ca va fi asa. Tocmai din partea celor dragi....

Tristete

Stau si ma intreb...am gresit asa de tare in fata lui Dumnezeu? Si daca da, cu ce?  Pricinuiesc lumii  ( pentru aia care interpreteaza aiurea -nu e vba de voi!) -rau, doar prin faptul ca exist? Credeti-ma, nu as fi vrut sa ma nasc, nu eu am ales, am aterizat si eu aici, si incerc sa ma misc prin lumea asta... daca as putea, l-as scula pe tata din mormant, sa-l rog sa dea timpul cu 25 de ani inapoi si sa joace un fotbal pe platou, decat sa ma conceapa pe mine. Dar asta sunt... sunt ancorata in toata treaba asta numita viata, trebuie sa rezist. La toate rautatile, si la tot ce e mai rau din partea unor oameni de la care nu m-am asteptat o clipa.

E pentru prima oara cand urasc ca traiesc.  Cu adevarat! Cand simt o singuratate si o instrainare mai apasatoare ca moartea insasi. Cand simt ca nu mai stiu in cine si daca sa cred. Cand in sfarsit cred ca e bine, se duce totul de rapa... si aflu ca de fapt, nu sunt iubita. De nimeni, asa cum simt ca merit. Si nu ma dau mare...nu merit marea cu sarea. Dar sunt un suflet de om, mai bun sau mai rau si ma doare sufletul asta bun sau rau al meu. Ma doare ca merg orbecaind pe strada si nu mai stiu care e rostul meu in viata. Pana ieri, am crezut ca am un rost...sunt data aici cu un scop...trebuie sa infaptuiesc ceva...speram chiar si maret. Insa azi nu mai cred. Cred ca am fost aruncata din greseala si trebuie sa suport consecintele...

Zig-zagul asta spiritual in care ma zbat, nu numai eu... nu face bine. Crezusem in sfarsit ca atunci cand unor oameni li se deschid inimile din nou, rabdarea este mai mare, asteptarile mai mici. M-am inselat. Si jur ca am incercat sa schimb chiar si chestii care poate nu trebuiau sa fie schimbate, pana la punctul in care poate nu as fi fost 100% eu, totul ca sa fie ok. Nimeni nu se poate schimba peste noapte, total, in bine!!!

In sinea mea, stiu ca sunt puternica, cu toate ca sunt vazuta invers, eventual si proasta si tot tacamul. Inca exista rani la nivel de psihic, si inca sunt slabita dpdv fizic... si e tot mai rau. Dar merg inainte. Cu tot cu tresaririle din toiul noptii. Sunt singura, si poate asa e cel mai bine. Decat sa cred ca sunt iubita de catre cei dragi, si sa descopar, din nou, ca ma amagesc de fiecare data. Ca totul e bine, atat timp cat tu respecti ce vor ceilalti. In momentul in care ai gresit, si ai dat-o in bara, ai fugit de la inima lor.  Cat nu indrznesti sa interpetezi niciun gest al lor. Cat stai in tensiune si astepti momentul in care ei se hotarasc sa iit spuna si tie ce-i in capul lor, cum se simt si de ce... pentru ca traiesti intr-o casa de oameni si nu intr-o jungla, si te bazezi ca ceilalti, orice ar avea, sunt corecti, pe fata, si -ti spun. Fara sa creada ca interpretezi, fara sa creada ca e obligatoriu sa spuna, ci doar sa simta nevoia, cand o sa o simta, sa spuna, sau daca nu, sa anunte ca nu au chef de vorbit.

E clar ca gresesc.Ar trebui sa las..sa astept sa vad cu decurge toata treaba.. am incercat ani de zile...dar de cand ma stiu, asta e o chestie in care rabdarea nu ma tine. In care simt o tensiune, si parca nimic din ce fac nu mai iese ok, pentru ca ma gandesc la omul drag care nu e ok...si nu spune ce are. As da orice sa nu-mi mai pese dar nu pot. Si pentru ce'? Mie imi pasa de orice mic fleac si celorlalti nu le pasa ca eu ma consum. Doar ca am vrut sa evit chetsii de genul... cel de langa tine sa iti spuna ca nu are nimic..si dintr-o discutie oarecare sa se dea de gol ca de fapt s-a suparat pe tine pe o anumita chestie. Si tu sa o afli cine stie cand. Si sa te simti ca naiba ca nu ti-a zis atunci..ca poate intelesese total gresit situatia sau ideea sau ...ce-o fi fost.Poate sunt mai mult obisnuita cu raul decat cu binele, in ultima perioada, dar imi dau cuvantul ca de o vreme fac tot posibilul sa vad pozitivul din jurul meu.Si cu toate astea am momente cand revin la ceea ce m- a caracterizat 2 ani si nu o sa mai intru in detalii... Trebuiesc inlaturata  total din peisaj?

Chiar nu se poate, ca alataieri de ex., cu binele?

Nu e nevoie de mila. Nu de asta am scris eu postul asta. Daca am supaarat pe cineva, imi pare rau, desi lor sigur nu le pare ca m-au facut sa ma sperii de tot si de toate. Reincepusem sa ma iubesc, si era din ce in ce mai bine.  Reincepusem sa iubesc viata si oamenii dragi de langa mine. Acum nu e nevoie sa ma urati voi, ma urasc eu destul. Ma urasc ca nu am plecat in 2007 in State, la munca in studentie, si poate asa, nu mai stricam vietile niciunui roman.

Mi-e dor de acea inocenta de prin 2008. Incepeam sa o simt din nou...de ce sunt numai eu vinovata ca a disparut din nou? Vreau sa cred ca nu a fost totul o spoiala, pentru ca din partea mea nu a fost.
Ghiocelul din mine s-a ofilit iar:(

De primăvară....

Astăzi mă învelesc cu spiritul schimbării. Mă îmbrac în culorile primăverii. Mă deghizez în floare și îmi deschid petalele moi și fragile, după o iarnă grea, în fața Măritului Soare...

Oare ce să-mi aleg să fiu azi? O lalea roz-pal, sau o brândușă proaspătă... ? Sau mai bine o frezie scăldată în rouă, sau de ce nu, o zambilă dulce? Sau poate...un ghiocel inocent?

Sunt ce floare vreau să fiu eu azi... Și mâine, și în toate zilele primăverii, îmi voi alege câte o floare pe care să o reprezint...

O să aștept Iepurașul cu Ouă Roșii în coș...

Am să pun grâu la încolțit într-un vas cu pământ, exact așa cum făceam ani la rândul, cu mama mea, acasă la Vatra Dornei...ținutul munților în care am crescut. Am să plasez un Bocănilă de ciocolată în mijlocul grâului, și-am să mă abțin să nu-l pap până de Paște.

Am să-mi fac mica mea grădină de primăvară, doar printr-un  zâmbet. Și un pic mai multă încredere în mine, și în cei dragi.  Și în viață.

Am s-o ud cu roua iubirii și cu lacrimi de fericire.

Și n-o să  urmăresc special recolta. Ea va crește oricum, pentru că o primăvară bogată, în limbajul meu, înseamnă să fii bogat în suflet.

Primăvara din mine se chinuie mult. Se zbate să iasă la suprafață. Cu tot cu miresmele-i de flori, zumzet de albine și copaci în floare.  Dar... simt peste mine vântul înnoirii... al revenirii la viață. Exact ca și vremea de afară... Cu foarte mare dificultate, și cu multe fluctuații de temperatură. Când Primăvara se chinuie să-și intre-n drepturi.

Am înțeles.... în mine e încă soare cu dinți. De aceea - ca în cele mai frumoase veri petrecute la bunica mea, în care vorbeam cu florile, inventam cântece, râdeam la soare întocmai lui Nică de la Humulești și adormeam la mijlocul zilei pe iarba moale și de -un verde viu - aleg să îmi aleg să fiu o floare în fiecare zi a primăverii 2010. Poate așa, voi topi puțin câte puțin, ce a mai rămas din gheață, și soarele cu dinți din mine.

M-am hotărât. Fiindcă sunt abia la început, astăzi sunt un ghiocel. Sau un clopoțel de primăvară. Fragil, mic, și un pic prăpădit. Nu suflați prea tare, că s-ar putea să mă rup. Când o sa cresc, o să devin pe rând, lalea, frezie, zambilă, narcisă, și tot așa, până o să ajung poate și eu ... o Floare a Soarelui.

Pentru toți cei care stau la  coadă la "ghișeu" să aștepte o bucățică de Primăvară, vă transmit pe calea undelor wireless un Ghiocel, care să vă descrețească frunțile, și ceva ce simt că mă reprezintă în perioada asta:

Lângă bradul din Poiană,
S-a ivit un ghiocel.
Cu scufița pe-o sprânceană,
Slab și mic ca vai de el...

-Ghiocele, ce-i cu tine?
Zice bradu-ncremenit.
-Tu nu vezi ce viscol vine?
Și c-afară-i ger cumplit?

Aruncând priviri distante,
Micuțul zise pe loc:
-Eu am treburi importante!
Ce, crezi că stau să mă joc?

Soarele, zărind căpșorul,
Ivit din zăpada sură,
Și-a deschis radiatorul
Să-i dea la ăst mic căldură.

(Nu e originalul... am introdus ici-colo cuvinte, ca să egalizez ritmul, rima și măsura. Poezia originală o găsiți pe www.copilul.ro/poezie_Ghiocelul_1138.html)

            Enjoy the spring!

Fly Away

Cred ca, fara sa exagerez, asta este piesa dominanta a copilariei mele, in care ma regasesc mereu... si pe care mi-e mereu tot mai drag sa o ascult:)


We're gonna find a stairway to the shining stars tonight.
We close our eyes just you and I. We're gonna fly.
We're gonna fly through all the centuries and all the times.
And maybe we will find a paradise.

Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine.
Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine tonight.

We're gonna dream a hundred dreams.
A thousand fantasies. And our heartbeat is ringing in the air.
We're gonna meet the lovers - Romeo and Juliet.
And maybe for one night. We're gonna stay there.

Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine.
Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine tonight.




Vom gasi o scara catre stele stralucitoare, in aceasta noapte,
Inchidem ochii, doar tu si eu... vom zbura...
Vom zbura prin toate secolele si mileniile...
Si poate, asa... vom gasi un...Paradis.

Sa zburam...Sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului....
Sa zburam...sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului,
In aceasta noapte....

Vom visa o suta de vise,
O mie de fantezii...
Bataia inimilor noastre suna in aer...
O sa-i intalnim pe Romeo si Julieta...
Si poate, pentru o noapte, vom ramane langa ei...


Sa zburam...Sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului....
Sa zburam...sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului,
In aceasta noapte....

Otrava proprie-mi vieti in cautarea antidotului.

 All credits go to Ioana.


"Am invatat sa tac. Am fost invatata sa tac. Am fost nevoita sa tac. Am fost o persoana foarte vorbareata, nu m-as mai fi saturat de vorbit, de pus sufletul pe tava, sa incerc sa le arat tuturor cum sunt eu, sa-i fac sa ma inteleaga, doar-doar ma vor intelege mai bine si ma vor accepta mai usor asa cum sunt.


Dar am invatat sa tac, chiar daca vorbesc. Nu stiu daca intelegi. Sa tac, sa las de la mine. Sa ma intorc tot acasa, si tot la aceeasi masa sa mananc. Viata te invata. Oamenii te invata. Acum sunt rugata sa mai zic si eu ceva. Sunt rugata sa zambesc. Mi se reaminteste ca ca zambetul meu face sa rasara soarele. Facea. Zambetul meu? Eu? Zambet? Da. Candva radeam mult, radeam mult si natural. Acum zambesc de convenienta sau ca sa fac placere cuiva. Zambesc ironic cand as dori sa strang din dinti. Am uitat sa vorbesc, am uitat sa ma exprim, am uitat sa zambesc.

Erau primaveri in care eram fericita doar fiindca simteam mirosul ierbii. Erau veri in care eram fericita doar fiindca ardea soarele si miroaseau florile, sau fiindca nu mai trebuia sa ma trezesc cu noaptea in cap, fiind in vacanta. Erau toamne in care culegeam frunze uscate si le expuneam in casa, ca bibelou. Bibeloul naturii. Erau ierni in care ieseam cu saniuta, sau fara. Ma dadeam pe gheatza, si cadeam, si ma loveam, si sufeream, apoi ma laudam ca am cazut. Ca doar ma jucasem…

Acum anotimpurile sunt mereu la fel. Bate vantul de 2 sau de 3 ani in continuu, indiferent de anotimp. E soare si bate vantul, e frig si bate vantul. Noaptea e acalmie. Uneori e atat de calma noaptea incat am senzatia unei iminente furtuni in ziua ce urmeaza.

Si erau timpuri, ani si ani, trecuti, in care abia asteptam sa vina noaptea, sa rasara luna. Credeam ca luna e sora mea, sau stapana mea. Ma simteam o fiica a universului…acum abia astept sa vina noaptea pentru a-mi castiga dreptul la cele cateva ore de somn, niciodata suficient de odihnitor…

Ma intreb: oare e vina mea sau e vina altcuiva? A cuiva anume? E vina vietii, a lui Dumnezeu, a vreunei entitati mai presus de vointa omeneasca?

Oftez des…ma doare in piept adesea…dorm superficial…nu mai visez…sau daca visez, visez urat si cu niste chestii pe care in somn nici eu nu mi le explic... si ma trezesc tulburata si rusinata. Ma intreb uneori daca am vreo dorinta. Si sunt convinsa ca nu. E ciudat...am planuri de viitor, vreau o gramada de chestii sa fac, dar cand zic ca e bine, se intampla inevitabilul si realizez ca nu mai am  nicio asteptare de la viata. Un singur lucru astept: iubire NECONDITIONATA, cu un realism adecvat, nu exagerat! si daca nu e iubire, atunci macar liniste. Sa fiu lasata in pace. Sa nu ma intrebe nimeni nimic.

Concediul ideal: eu cu mine, singura undeva, unde nu cunosc pe nimeni. O alta tara eventual unde nu stiu limba. Sa traiesc elementar. Aer, apa…sol…padure…soare…pat-dorm, strachina-mananc. Soare-traiesc. Apa-respir. Aer-ma incarc. Vant-ma inarmez.

Traiesc intre mine si un barbat. Traiesc intre viata mea si a unui barbat. Nu sunt nici eu, nu e nici el. Cred ca amandoi suntem undeva la mijloc. Pe mine am uitat sa ma mai iubesc, dimpotriva, m-am invatat sa ma urasc. Pe el, as vrea sa-l pot uri suficient ca sa nu-l mai pot iubi. Dar..nu-mi iese. Din contra.

Am un apartament superb, pe care nu mai simt ca il doresc. As vrea sa ma mut oriunde, altundeva, in orice conditii, oricat de mizere. In casa mea am, legal, cele mai mari drepturi. Dar nu am drept la cuvant. Si la liniste. Vreau sa stau in chirie, dar sa am acea liniste de la inceput.

Sunt o impostoare in propria viata. Ma insel singura. S-ar zice ca-mi fur singura caciula. Ma complac in situatii neintelese si care nu-mi fac placere. Accept orice ca sa nu refuz pe nimeni. Daca gresesc? Mai bine sa accept si sa vad despre ce e vorba. Decat sa dau cu piciorul la ceva ce poate fi bun. La urma urmei, nu vreau sa refuz pe nimeni, ca sa nu ranesc pe nimeni, sa nu iognesc pe nimeni. Dar pana la urma sfarsesc prin a face oricum mult rau. Mult mai mult decat as putea sa fac cu intentie. Oare tot ce ating eu moare? Oare e blestemul meu ca sa distrug tot ce iubesc? Sau sa fiu distrusa de cei ce ma iubesc…nu…aberez… Eu sunt otrava proprie-mi vieti. In cautarea antidotului. Asta ar trebui sa fie titulul scrisorii.

Sunt o fiinta polivalenta. Sunt buna la toate. Dar nu excelez in niciun domeniu. Vreau. Multe. Dar nu fac nimic. Vreau schimbare dar mi-e frica sa ma mai schimb, mi-e frica sa nu ma pierd de tot, pentru ca deja nu mai stiu cine sunt. Sunt altcineva pt fiecare. Sunt ce vrea fiecare sa fiu. Dar EU? EU CINE SUNT? Pentru mine ce sunt? Pentru mine ce fac?

Si din nou oftez.

Sarcastic.

Acid.

Ma simt ca o hemoragie pentru propriul organism.

Mi-e foame de viata. Mi-e foame de pasiune si tumult. Si totusi vreau liniste. Liniste si intuneric, liniste si lumina. Caldura. Caldura.

Vreau sa am familia mea, si o am. Dar mi-e frica de viata ce urmeaza. Inca nu mi-am trait copilaria, desi nu pot spune ca am avut o copilarie nefericita, ci din contra. Am fost cel mai fericit si ingirjit copil din toate punctele de vedere. Atat de mult, si cu atata dragoste, incat nu mi-am luat-o in cap, ci pur si simplu am refuzat sa mai cresc. Asa ca am ramas cu sechele pentru restul vietii. Vreau sa copilaresc, si mi-e frica sa imbatranesc. In tinerete eram certata ca nu stiu sa fiu copil, ca sunt prea matura. Acum sunt certata ca nu sunt suficient de matura, ca sunt un copil. Oare cate suflete am? Oare un suflet se poate imparti? Simt ca ma rup. Intre mine si restul. Sau intre ce sunt si ce vreau sa fiu. Ma rup, ma sfaram sub propria greutate. Ar trebui sa invat sa construiesc, si sa repar, sa tamaduiesc si sa alin, sa modelez si sa intaresc. Cate vieti intr-una?

Ce bine ar fi…daca as putea sa deschid geamul ca sa intre soarele…si sa intre in mine…sa simt caldura in vene, sub piele.

Degeaba ma iubesti daca nu stii sa mi-o arati, sa ma faci sa inteleg. Degeaba ma vrei, daca ma lasi sa plec. Degeaba ma tii, daca eu sunt departe. Vreau doar sa plang si sa rad, sa nu mai tac. Sa se aleaga. Una din variante. Sa nu mai fie cale de mijloc. Sa nu mai bajbai. Sa nu mai incerc, sa nu mai caut. Sa stiu. Sa vreau, sa am.

“Il vreau. Il voi avea. Il am si acum.”

Sec.

Mi-e ciuda ca scriu. Am uitat sa vorbesc. Dar daca nimeni nu ma asculta?! Unde am gresit? Unde gresesc mereu? De ce daruiesc atata? Mai am de dat?

Si mi-e dor sa lasi de la tine in momentele urate, cu acea puritate de la inceput. Sa ma faci sa vad unde gresesc, comportandu-te normal, si nu asa... Pentru ca asa, in felul asta, de acum, mi-e doar frica si lehamite de toti si de toate. Chiar nu simti un bob, un graunte de iubire pentru mine?
Mi-e dor sa te aud ascultandu-ma, zambind si atat. Fara dojana, fara sfaturi de om experimentat, ci doar un zambet si un sarut pe frunte.
Mi-e dor sa aud pe cineva vorbind. Mi-e dor sa ascult problemele cuiva. Candva lumea venea la mine sa-si spuna pasul si sa capete alinare si sfaturi. Acum nimeni nu mai vine la mine sa-mi vorbeasca.



"Nu stiu pentru cine scriu, dar stiu de ce scriu. Scriu ca sa ma justific. In ochii cui? Am spus-o deja, dar infrunt ridicolul de a mai spune-o o data: in ochii copilului care am fost." Octavian Paler - Desertul pentru totdeauna


Plang. Si plang. Si plang. De ce plang? Nu inteleg de ce plang. Poate din cauza ca nu am mai plans cu adevarat de cand eram copil. Imi e rusine. Imi lezeaza integritatea.

Si totusi vreau sa plang, sa ma descarc, sa ma curat. Ma purific. Imi e rusine cu mine, de mine. Plang pentru mine si din cauza mea. "

Pe tine ce te face fericit?

Draga Andreea, nu m-am putut abtine:p

Tu chiar nu vezi ca fiecare zi incepe si se termina la fel pentru tine? Ca esti prins in cleiul acesta ucigas? Poate ti-e mai comod asa, in banalitate si rutina..sau poate tu astepti o zi anume cand totul se va schimba..poate iti proiectezi fericirea in ziua in care te vei angaja la firma mult visata..sau in ziua in care iti vei intalni "jumatatea"..ziua in care te vei casatori,si va aparea primul copil,apoi al doilea..Daca observi tu bine,fata de momentul in care te afli acum,acest viitor fericit e plin de responsabilitati..Atunci va trebui sa fii omul serios,punctual,rational, etc etc..Atunci vei depinde de un ceas, de un sef, de familie...

Acum nu depinzi de nimic..Nimeni nu intreaba de ce nu esti la 10 seara acasa, nimeni nu te tine 8 ore legat intr-un birou, si nu iti pui ceasul sa sune la 5 dimineata..Nu ai de platit facturi, de facut calcule, de reparat teava din baie sau de cumparat iaurt..Poate ca acum le face altul in locul tau,si tie practic nu iti revin prea multe griji..Ai de mers la scoala,dar si acolo stii sa te fofilezi si te duci doar daca nu ploua, nu ninge, si nu e cursul de la 8..ai de invatat in sesiune, dar si atunci te fofilezi..faci o ultima fortare pe ultima suta de metri si stii ca o sa iasa bine..  Ai de cheltuit rational banii pe care ti-i trimite mama,d ar stii ca daca se vor evapora prea repede,mama e acolo, gata sa te ajute..Bani care, de altfel, hai sa fim cinstiti, in mare parte, tot pe micile tale mofturi se duc,ca deh ,asta e..berea si clubul de final de saptamana sunt sfinte..la fel si pachetul zilnic de tigari, la fel si hainele de Kenvelo...Ce responsabilitati mai ai tu? A..poate ai un partener si poate,cam odata la 2-3 zile faci efortul de a-l scoate la o plimbare sau orice alta forma de socializare..sau efortul de a-l suna in fiecare zi pentru a mai face schimb de banalitati si amabilitati..Plus mesajele cu "pui, ma gandesc ma tine..te pup dulce, bla-bla"..

Cam asta ai tu de facut..sa te strecori printr-o facultate, sa supravietuiesti pe banii parintilor si sa intretii relatii sociale cat mai pline de "miez"...in fond, sa te distrezi pe cinste, ca, ce pana mea, odata are omul 20 de ani...
Deci..de ce ti-e atat de greu? de ce astepti momentul X si ziua Y pentru a fi fericit? De ce ti-e lene? De ce ti-a pierit cheful si interesul? De ce tu faci exact ce fac si eu si toti facem acelasi lucru? De ce daca e unul cu mai mult curaj, care se plimba prin ger la 2 noaptea de placere, si se rade in cap sau isi face parul roz sau se urca in primul tren si pleca unde vede cu ochii ..de ce il privim ca pe un ciudat? De ce eu ca femeie,la 20 si de ani, nu mai pot purta rucsacel cu iepuras pentru ca vai, e atat de ciudat si de copilaresc si de iesit in afara normelor morale a maselor mediocre? De ce daca as spune intr-o zi ca ies sa ma plimb pe o ploaie torentiala, mi-ai zice "esti nebuna, n-ai ce face"..de ce daca va zic ca vreau inca sa mai citesc Basme Nemuritoare veti avea un zambet in coltul gurii? De ce daca vreau sa plec maine dimineata sa vad marea si apoi sa vin inapoi cu primul tren, imi veti zice ca e o pierdere de timp si de bani si ca sunt nebuna? De ce daca m-as rade maine in cap sau m-as tunde periuta ma veti considera ciudata?

Dar nu despre asta era vorba..era vorba despre fericirea pe care nu suntem suficient de pregatiti sa ne-o asumam..doar ne-o imaginam, presupunem ca este undeva si ca ne asteapta pana o vom gasi intr-o zi..nu ne bucuram de lucrurile marunte, si tot ce e frumos in viata noastra, e luat de bun si de normal..azi,de exemplu am fost fericita cand am vazut pe net poze si filmulete cu niste catei tare draguti,pomeranieni..acum cateva zile,am fost tare fericita cand am vazutla un tiganas primii ghiocei de anul asta..am mai fost fericita cand am vazut la Albina un catelus de plus tare simpatic..dar tot nu cred ca e suficient..as vrea sa fiu fericita maine dimineata ca ma trezesc si ca toti cei dragi mie imi sunt alaturi, ca suntem vii si sanatosi cu totii, ca avem unde sta si ce manca..sa fiu fericita cand vad ceva dragut, cand aud o melodie care imi place, cand ma intalnesc cu o persoana draga....

Cum ar fi ca avem sufletul batatorit, si trebuie doar sa dam la o parte crusta aceea pentru a fi fericiti...Sa iesim din limitele lui 'e normal", "e bine", "asa se face"..Sa putem sa ne urmam orice instinct (atata vreme cat nu facem nimanui rau), orice pornire de a iesi din tipare..sa infruntam teama de a gresi, de a parea ciudati,de a fi altfel..
Sa facem ceea ce ne face cu adevarat fericiti...caci petru asta nu aavem nevoie, de multe ori nici de bani sau lucruri marete...

Pe tine ce te face fericit?
Ce te-ar face fericit dar ti-e teama sa incerci?
Ce te-ar face fericit dar ti-e teama sa incerci "de gura lumii"?
Ce ai fi putut incerca si iti pare rau ca n-ai facut?


In ciuda faptului ca e textul e scris la persoana I singular si la peroana a II-a, "Eul" de mai sus nu o reflecta in totalitate pe Catalina,desi in mare masura sunt gandurile ei, iar prin "Tu" nu ma refer la tine cel care intamplator sau nu imi citesti aberatiile..Ma refer la un oarecare "tu", o persoana reprezentativa speciei si generatiei din care facem parte..Orice asemanare cu tine ca persoana poate fi o coincidenta sau poate fi dovada faptului ca te-am incadrat bine intr-o categorie sociala..

...

Why can't we be just happy? Without  big ego...and selfishness? Don't you feel anything for me anymore? Am I anything to you at all?

Despre lucruri simple, greseli, orgoliu si Jennifer Lopez

Despre lucrurile simple....transformate in prejudecati, probleme, certuri si ...nimic.

Jennifer Lopez included.

Ce au de a face toate una cu celalata, descoperi citind post-ul meu de azi.

 Nu incerc sa o plagiez nicidecum pe Mihaela Radulescu, insa simt nevoia sa vorbesc despre lucrurile simple. Acele lucruri care par atat de lipsite de importanta, dar care pentru mine cel putin, sunt vitale in viata. Pe masura ce tastez litere, imi dau seama tot mai mult ca simt in sinea mea o detasare fata de tot ceea ce ma ranea pana acum. Vorbesc serios... sunt intr-un soi de "lasa-ma sa te las..." , intr-un fel de lene, dar nu propriu -zisa, nu lene din aceea fata de curatenia din casa. Ci mai degraba mi-e lene sa sufar. Mi-e scarba sa mai dau vreo importanta cuvintelor urate, amenintarilor, jignirilor. Mi-e pur si simplu lehamite sa-mi mai doresc sa fiu inteleasa, si nu doar considerata principalul vinovat al actiunilor celor din jurul meu. Sa fie de la zecile de pastile din ultimile doua luni? Pastile ba pentru raceala, ba pentru reumatism, etc samd... Dar e pentru prima data cand ceea ce urmeaza si vreau sa fac pe plan profesional intra pe locul I fata de orice alt plan. Sunt imuna, in rest, la orice altceva.

 Tot se spune ca nu e bine ca intr-o relatie sa se caute vinovati. Si pot confirma asta. Asa cum zic si ceilalti, a cauta mereu vinovati, sau a da mereu vina pe una si aceeasi persoana mereu egal esuarea ,in timp, a relatiei. De ce? Pentru ca e logic, chiar daca numai unul ar fi vinovat mereu, frustrarea ca i-o spui de fiecare data nu-l va lasa nici pe cel mai puternic om de pe Terra sa isi revina sau sa se schimbe. Din contra, va acumula frustrari si umilinte, si va riposta la orice mic semn care ii arata lui ca armonia pe care si-o doreste se poate dezechilibra. Evident, un astfel de om mereu invinuit, pe drept sau pe nedrept (nu asta conteaza), nu poate avea o notiune a armoniei clara. Nu ii caut scuze unui astfel de om, dar el chiar nu poate avea o notiune clara de armonie si stabilitate. Asta pentru ca nici nu a vazut asa ceva, din moment ce i se tot reproseaza una-alta. De aceea, in mintea lui, incearca sa schimbe ceva, incearca sa proiecteze un soi de imagine a ceea ce ar putea sa insemne armonia in relatie. Si ii vin idei de comunicare, pentru ca el chiar isi doreste asta, idei de sinceritate totala si directa in relatie, idei de tandrete si iubire... Si poate, intr-o zi, asteapta sa ii dai vesti nu numai prin telefon, ci si acasa. Si evident, greseste, pentru ca daca partenerul are o zi mai proasta si nu simte nevoia sa vorbeasca acasa despre ce i s-a main intamplat la munca, ar trebui inteles. Perfect de acord. Dar cum ramane cu omul, a carui frustrari si dorinte de comunicare nu sunt inca bine stabilite, care nu ar trebui certat si considerat vinovat, mereu, chiar de-ar fi asa.

Greseli...despre lucruri simple.

 Dar...nu e asa. Pentru ca oricat de perfecti am tinde sa fim, nu suntem. Si greselile apar. O simpla vorba spusa unui om, vorba spusa la nervi si pe care tu nu dai 2 bani cand o zici, il poate durea mai mult decat orice palma. Bineinteles, asta nu inseamna ca ideea principala e sa ii tragi palme sau sa te comporti violent. Apropo, niciodata nu am inteles oamenii astia. Cat de provocat ai fi, si cat de tare ti-ai pierde cumpatul, cand iubesti sau cand ti-e drag de cineva, cum ai putea sa te uiti in ochii lui si sa nu te doara ca ii dai o palma... indiferent cat de mult ar gresi...si mai ales sa stii ca e mai neajutorat decat tine, ca nu are puterea ta fizica...si ca emotional, il va afecta gestul mult, foarte mult timp... Prea multe cazuri la TV si nu vreau sa mai vorbesc despre asta.

 Nu..perfectiune nu exista. Ca sa vii cu tupeu si sa spui ca nu gresesti niciodata, inseamna sa ai o doza mare de lipsa de bun simt, de ingamfare si ...de orgoliu. Da, orgoliul, acest dusman latent care zace in multi dintre noi, si care pune stapanire pe sufletul unor oameni, pana ii transforma in niste sclavi. Sclavi ai unei gandiri proaste. Cei mai multi oameni orgoliosi sunt cei care spun despre ei insisi ca nu sunt orgoliosi. Sunt atat de mandri si trufasi incat le este pur si simplu teama sa isi piarda din credibilitatea obtinuta...le este teama ca cineva sa vada si partea lor slaba. Le este teama, cu alte cuvinte, sa -si accepte propria conditie de om...aceea de a fi uman, in primul rand. Li se pare ca ei au descoperit Universul, ca ei au stabilit reguli si principii care nu pot fi incalcate de nimeni. Decat de ei insisi.

Bullshit! Ca sa spui ca omul care plange e slab, e cea mai mare dovada de orgoliu pe care o poti avea. Si de ce, ma rog, sa-mi ascund lacrimile? De ce ma fac lacrimile mai putin puternica? Nu! Oameni buni, incetati cu prejudecata asta cu plansul. Daca o femeie plange, se spune ca boceste. "Ca toata ziua asta stii sa faci...sa bocesti..." Sunt vorbe care dor, si iti rasuna in minte de fiecare data cand te emotioneaza ceva. De parca ti-e si frica sa mai plangi de fata cu omul de langa tine. De parca nu e uman sa versi lacrimi. De parca nu si el a plans cand s-a nascut, facand astfel dovada doctorilor, ca e viu si sanatos.

 Inteleptul Osho, cu care nu sunt total de acord in privinta multor lucruri, are dreptate insa cand spune ca trebuie sa lasi mintea, sufletul si organismul sa isi urmeze cursul firesc. "Daca simti nevoia sa razi, razi din tot sufletul, daca simti nevoia sa plangi, plange din tot sufletul." Fara temeri, fara a tine cont de cine e langa tine... plansul e una dintre cele mai eficiente metode de a scapa de o incarcatura negativa...de ceva ce ai experimentat si te-a marcat profund. Adica arfi mai bine daca as tine in mine, si as izbucni pest luni sau ani... cand "ecoul" trairilor mele poate lua o turnura neasteptata? A se vedea cate cazuri de oameni care ajung sa se sinucida, sau sa ucida oameni dragi, pentru ca au fost mutilati psihic, prin aceea ca nu li s-a permis, sau au fost judecati ca fiind "lasi" sau "slabi" pentru ca plang.

Orgoliul, inamicul ascuns al sanatatii oricarui cuplu.

 Cand pune stapanire pe om, il distruge lent. Il face sa creada ca numai el detine controlul, ca numai el stie tot, ca numai el poate hotari, ca numai el  este perfect, si ceilalti sunt prosti. Atunci cand hotarasti sa iti unesti destinul cu al altcuiva, nu include si orgoliul in ecuatie. Pentru ca pur si simplu nu va merge. Nu are cum. A nu-l lasa pe celalalt sa se ocupe de lucrurile casnice, in sensul de a nu-i lasa putere de decizie de unul singur in unele chestiuni, inseamna privare totala de incredere. Inseamna a-l face sa simta ca nu valoreaza nimic. Nu e normal sa nu poti pune o perdea in casa pentru ca asa vrei, pentru ca esti femeie, si e logic ca tu sa te ocupi de asa ceva, nu barbatul, si el sa-ti spuna ca nu! ca la vara... nu e normal sa nu poti invita rude la tine, pentru ca el zice nu! ca nu vreau eu!!! - si sa te intrebi de ce oare se mira el ca nu are pe cine se baza, daca el insusi nu te lasa sa te comporti firesc, sa iei decizii firesc, normal, cautand TU solutii pentru ceea ce ti-ai propus, consultandu-te logic, cu EL, dar avand acea incredere din partea LUI ca stii ce faci.  Si asta se intinde la multe "domenii". Nu vorbesc din proprie experienta, dar stiu multe fete care patesc asa. Asta nu e relatie normala. Se cheama DOMINARE, si mai devreme sau mai tarziu, cel dominat, care nu se poate desfasura normal, va decide sa ....decida de unul singur.

Orgoliu: nu admiti ca si tu gresesti, nu-ti ceri scuze, blamezi lacrimile, jignesti, dupa care nu vorbesti cu zilele....

Inainte de a lua decizii pripite, inainte de a fugi in bratele primului venit/primei venite, inainte de a da cu piciorul la ceva frumos, oamenii cu orgoliu (pe care nimeni nu-i uraste, nu are nimeni nimic cu ei, dar nici nu ii aclama pentru faptele savarsite din prea multa trufie) - ar trebui sa se gandeasca atat:

1. Nimeni nu le va spune in fata cat de prost gandesc ca sunt asa orgoliosi.
2. Majoritatea problemelor aparute in afara relatiei (adica oriunde altundeva, la servici, cu prietenii etc) vin tot din orgoliu si din neputinta de a lasa de la ei, de a ceda macar putin.
3. O parte din problemele din relatie isi au radacina adanc infipta in orgoliul lor. orgoliosii pot sta luni de zile fara sa-ti vorbeasca dupa o cearta, sau daca iti vor vorbi, iti vor vorbi in doi peri, ironic si zeflemist, pana isi revin. asta daca isi revin, ca la ei nu ai niciodata cum sa stii, daca nu cumva iti mai poarta ranchiuna undeva in suflet. de obicei iti poarta, si la orice ciondaneala vor avea grija sa iti aduca aminte cum i-ai suparat tu acum 7 luni si 1 zi, si cum le-ai suparat rudele si tot asa... ca sa nu-ti mai zic ca nu te vor invita niciodata la masa, nu vor mai imparti nicio bucata de portocala cu tine, dovedind ca sunt imaturi si incapabili sa comunice normal. cearta e cearta pana la urma, si nu trebuie bagata in aceeasi categorie cu ce mancam la masa, mancatul impreuna, etc.

 Cea mai stringenta problema a orgoliosilor: nu isi vor cere niciodata scuze, adica ei nu pot fi umani si demni de a recunoaste fie si vina cea mai mica pe care o au. din contra, ei ii considera pe cei care admit ca mai gresesc si isi asuma vina - drept slabi. pe cand, cat de ridicol stim cu totii ca poate fi un om despre care tot stiu ca greseste la anumite faze, numai el/ea nu vrea sa recunoasca. incat, pana si ceilalti au renuntat sa ii mai reproseze cat de mult greseste prin a nu recunoaste cand greseste, astfel incat ii dau apa la moara sa devina si mai...orgolios.  pana acum, la cele mai mari certuri, cu siguranta cel neorgolios grabeste impacarea, incepand primul sa vorbeasca, sa cheme la masa, sa inceapa o discutie sau orice...orgoliosii nu realizeaza catusi de putin ca daca se intampla sa aiba langa ei o persoana diametral opusa la faza cu orgoliul, adica ne-orgolioasa, pot rezolva orice problema mult mai usor, daca lasa din orgoliu si  recunosc unde este vina lor..daca incearca frumos si tandru, sa arate celor ce au gresit ca au gresit, si ca de aceea ei, mai orgoliosi din fire, au reactionat mai urat. dar ca le pare rau, si vor incerca si ei pe viitor sa fie mai ok atunci cand sunt provocati, poate fara vointa celuilalt. si ar fi suficient. "celalalt" cu greseala, se va simti mult mai umilit si mai vinovat, in momentul in care te comporti frumos cu el cand greseste, si va actiona muult mai rau cand il vei starni prin jigniri si ofense.


 "Chiar daca eu gresesc, stapaneste TU duhul blandetii. Imi va fi prea rusine ca sa mai repet greseala. Jigneste-ma si ironizeaza-ma odata, si creierul meu nu va mai putea functiona normal. E logic ca voi continua sa vorbesc, din cauza durerii provocate de modul in care-mi vorbesti..."

4. Orgoliosii sunt oamenii extremelor. cica nu exista gri, ci doar alb sau negru. tot ei sunt cei care recunosc ca traim vremuri grele, in care trebuie sa mai faci sacrificii si economii si tot felul de chestii ca sa iti fie mai bine. adica pana la urma, tot e vorba de gri. alb si negru sunt situatiile disperate, in care deciziile sunt de cele ai multe ori, iminente si riscante de-a dreptul.  vremurile in care traim, nu ne lasa aceasta oportunitate de a trai ori ,alb ori negru. societatea in care traim, din pacate, te face sa cauti solutia de mijloc...sa impaci si familia, si serviciul etc samd. da, gri-ul nu e o situatie fericita, dar cel putin nu e o extrema riscanta, de care societatea de azi se fereste cat poate de mult, pentru ca nu are de unde sa-si asume extreme riscante. pur si simplu nu are cum.
5. Cel mai grav este sa lasi orgoliul sa-ti distruga relatia sau bazele familiei. sa te certi cu oricine care se ia, chiar si fara drept de tine, dar cand stii ca cearta cu ei, te va aduce iar intr-un stadiu in care trebuie sa o iei de la capat, cand si altii depind de tine, well...atunci e nasol. atunci inseamna ca nu ai depasit pragul de adolescenta, pubertate, sau in fine, 20 si un pic de ani, cand da...iti permiteai sa te iei cu oricine la harta si sa demonstrezi cine esti tu. dar de la o anumita varsta, intelepciunea ar trebui sa isi spuna cuvantul. in lumea asta vei cunoaste tot soiul de oameni, oricum o dai. unii mai destepti, de la care te vei grabi sa inveti, altii mai prosti, care te vor intrece fara o baza reala si te va durea. te va rani in orgoliu...si da, orice om are o doza mica de orgoliu. nu am zis ca nu. dar sa nu rezisti sa ai de-a face si cu oameni mai prosti ca tine, si sa-i accepti asa cum sunt, cand e atat de greu sa ai de-a face cu orice in zilele noastre...e pur si simplu... si dreptatea ta, dar si un pic de imaturitate si de orgoliu!
6. Sa spui ca un om normal nu are nicio grija pe lumea asta, e si mai mare orgoliu. asta pentru ca tu orgoliosule nu vrei niciodata sa arati ca ai si tu griji. de parca tu vii de pe alta planeta, unde e totul roz, bine si frumos. aa...dar cand sunt probleme care te privesc si pe tine, din egoism, incepi sa le reprosezi altora ca nu isi fac suficiente griji cu privire la acea problema, si ca o trateaza cu superficialitate. vaaai, cum s-a trezit dintr-odata spiritul de om realist, cu probleme de rezolvat in viata!

Repet..nu fac parte din persoanele care trec prin asa ceva...dar stiu cazuri si e foarte aiurea si frustrant...

Solutie de moment: daca nu -ti poti inlatura orgoliul, macar nu-l critica mereu pe cel de langa tine.

 Nu stiu.. revin la problema mea... daca stii ca nu poti lasa de la tine, ca pur si simplu ti-e prea greu sa recunosti ca ai si tu o parte din vina ca se ajunge intr-un punct nasol, daca nu poti sa iti ceri scuze fata de sufletul unui om, care- de bine, de rau, te asteapta mereu cu aceeasi caldura cand deschizi usa, chiar daca nu totdeauna are "moaca" de om fericit, ( ideea e ca e mereu fericit ca ii esti suflet -pereche!) - macar taci si nu incepe sa te iei de chestii pe care le face omul de langa tine. ca nu ai pus aia bine, ca nu ai gandit corect, ca iarasi nu stiu ce... deci macar accepta-l asa cum e.

Exemplu de relatie fericita, nu de basme, nu ca in filme..ci normala.

 Nu pot sa spun ca sunt fanul nr 1 al lui J.Lopez, dar cu siguranta am ajuns sa o admir enorm pentru ceea ce este. Se tot spunea prin reviste ca e o fitoasa. Din ce-am vazut in interviuri, filmari cu camera ascunsa pe la ea pe acasa, etc samd...nu e deloc asa. A pornit de foarte jos, a cunoscut si bunele si relele, e casatorita de peste 3 ani jumate si are 2 copii, si spune ca maternitatea a maturizat-o si mai mult. Intr-un interviu acordat revistei LATINA,  la sectiunea "Cupid's Sweetheart", Jennifer Lopez se deschide in fata reporterului, isi recunoaste greselile din trecut, si povesteste cum decurge relatia sa cu Marc Anthony. Cu exemple...

(urmeaza traducerea in romana a articolului...ceea ce la 4 jumate dimineata e mai obositor, dar se merita!)


Reporter: Care este cea mai mare lectie despre iubire pe care ai invatat-o pana acum?
Jennifer Lopez: Poate ca e acel ceva despre care vad ca lumea nu vorbeste mai deloc, ceea ce ma surprinde. Si anume, faptul ca trebuie sa iti dai interesul, si sa "lucrezi" intr-o relatie, la fel de mult caum iti dai interesul si lucrezi in orice altceva. Ne concentram atat de mult pe cariera, si sunt intru totul de acord cu asta, dar trebuie sa "depui" o munca serioasa si pentru a-ti crea si , ulterior mentine un "parteneriat" si o casnicie solida. Nu e deloc usor, si cine reuseste sa aiba o casatorie de succes, merita o strangere solida de mana! Intr-o relatie/casnicie, trebuie sa cresti odata cu partenerul,  trebuie sa te "mulezi", daca vrei, dupa el, si el dupa tine. Sunt o gramada de lucruri adunate intr-unul singur. Femeile trebuie sa-si gaseasca un echilibru, prin a se sustine singure si a nu-si pierde puterea individuala. Eu nu pot deveni  dintr-odata "noi" - si cred ca femeile cam fac asta - devin dint-odata sotii, prietene....

R: Dar asta e destul de comun femeilor latine... sunt crescute sa devina oarecum  supuse barbatilor cu care se casatoresc...
J.Lo: Da, suntem crescute astfel, si apropo, eu gasesc o bucurie in asta, dar pana la un punct.  Dar nu sa vina sa-mi spuna: "Serveste-ma in acest moment cu mancare" sau " Fa-mi masaj la picioare, acum!" Trebuie sa ma aprecieze si sa aprecieze corect ideea de "supunere" a femeii. Unii barbati in ziua de azi nu prea stiu sa faca asta.  Si ar trebui. Dar e si rolul nostru, al femeilor, sa le spunem barbatilor de langa noi: "Hey, totusi eu valorez ceva aici! Si fac tot ce fac pentru ca te iubesc! Recunoaste ca pot avea de unde alege, dar aleg sa fac asta!"

R: E cam greu sa "corectezi" din mers rutina si  lucurile rele devenite obisnuinta.
J.Lo: Trebuie sa ai curajul sa-i spui: " Uite, asta nu e bine. Ma doare, si daca ma iubesti, nu mai fa asta!" Din pacate, nu toate rostim mesajul asta, sau, daca-l rostim, nu ajunge suficient la urechile celor la care ar trebui sa ajunga...Din pacate, un astfel de mesaj ajunge sa fie interpretat ca si cum te-ai plange de ceea ce-ti face -  ceea ce e plictistor si nasol. Ideea e sa te iubesti pe tine insati intr-atat incat sa nu ajungi o victima. Sa nu ajungi acea femeie neapreciata si neiubita pe cat ar trebui! Pentru ca peste asa ceva, nu se trece chiar usor...

Relatia cu Marc - respect, admiratie si iubire...

R: Ce iti place cel mai mult la relatia ta cu Marc?

J.Lo: Totul e superb in casnicia noastra. In primul si in primul rand, ne iubim foarte mult. Cu adevarat si sincer ne iubim, nu e o iubire dintr-aceea copilareasca si superficiala, de moment. Intre noi exista un puternic sentiment de respect, admiratie si iubire. Noi chiar credem ca putem deveni, unul prin altul, oameni mai buni. Cred ca Marc ar fi de acord cu propozitia anterioara. De fapt, ne fortam unul pe altul sa devenim tot mai buni, si asa cred ca ar trebui sa fie in orice relatie. Nu ar trebui sa traiesti cu cineva care te face sa te simti mai putin valoros decat ceea ce esti!


R: E cam greu intr-o relatie, sa iti dai seama cand e bine sa "lucrezi" si cand e bine sa renunti. Privind in trecut, simti ca nu ti-ai dat toata silinta in relatiile pe care le-ai avut?
J.Lo: Da...e adevarat.  Cred ca eram foarte concentrata pe ceea ce faceam la momentul respectiv. Si nici nimeni nu -ti spune ca trebuie sa te implici mai mult, daca vrei sa fie bine. Exista si o notiune a basmului, pe care tu o ai deja proiectata in minte, ceva de genul :"Ei, si daca n-o sa mearga, nu-i nimic, inseamna ca nu ne-a fost dat sa fim impreuna" [rade]...Dar nu-l gasesti pe Fat -Frumos din basme, unde totul e perfect - nu tu cearta, nu tu discutii in contradictoriu, sau pareri diferite. E ridicol, asa ceva nu exista! Ajuni, pana la urma, la un punct, cand iti spui : "Trebuie sa mai "lucrez" cu mine,  si daca il iubesc cu adevarat chiar voi lucra la defectele mele, iar daca el mai iubeste cu adevarat pe mine, va lucra la ale lui.


-mai multe detalii despre J.Lo in revista www.latina.com.
-nu detin niciun drept de autor asupra textului...e doar traducere si atat.
-imi iubesc partenerul, desi nici noi nu suntem perfecti. undeva, stiu ca simte si el la fel ca mine....

Conexiuni de ...fier sau cum am.."sfeclit-o".

Intr-o, sper, bine-meritata pauza, in care am incercat sa dau o raita pe afara si sa ma aerisesc, m-am trezit ca nu pot sa ies din casa din cauza unei ameteli stupide. Dragi concetateni, este prima oara in viata mea cand experimentez la un astfel de nivel, o anemie, ce parea pana acu cateva zile, o anemie simpla...o carenta de fier. Mesajul meu pentru voi este sa nu luati in deradere astfel de probleme de sanatate. Cand simtiti ca nu mai vedeti decat ceata in fata ochilor, cand stressul si rutina zilnica isi spun cuvantul, deconectati-va de la "aparatul cotidian". Pur si simplu, luati-va o "day off", cum zice americanul. Consumati zilnic un pahar de suc de sfecla, luat dimineata pe stomacul gol...am auzit ca face minuni si deja incerc si eu acest tratament. Nu-ti trece pe loc, dar e un leac sigur ce combate pana si leucemia si orice alt tip de cancer.

Eu am ajuns sa ma intreb unde e Catalina, fata aceea "isteata, puternica si hotarata" (dupa spusele mamei din Suceava)....Sunt factori si factori care te fac sa nu mai fi stapan pe tine si nu vreau sa intru in detalii....Tot acei factori sunt cei care iti determina lipsa de sanatate sau cel putin, anumite reactii anormale ale organismului. Mecanismul meu de aparare este dat peste cap si nu spun asta ca sa ma plang, ci spun asta ca sa vad postarea mea si peste cateva zile si tot sa lupt, sa lupt pana imi revin din toate punctele de vedere.

Nu credeam ca imi va fi greu. Si tocmai mi-a venit in minte o conexiune: cand eram o fata de fier...cand eram mai dura, si luam lucrurile mai simplu, dar luptam pentru ceea ce vroiam, cand imi mergea mintea repede si faceam conexiuni si ma combateam in idei cu altii, si imi sustineam ideile pe baze reale, cand traiam prezentul si nu ma lamentam de nimic, cand micile minciunele nu ma dureau si nici nu ma afectau, cand zambeam din toata inima si pentru toata lumea cu aceeasi vitalitate si gingasie - ei bine, atunci si sanatatea mea era de fier. O fata de fier cu o sanatate de fier. Atunci aveam si sufiecient fier in organism si nu aveam anemie. Am ajuns sa cred ca anemia se instaleaza la oamenii care isi pierd, treptat, increderea in ei insisi si apoi in intreaga lume. Atunci cand isi pierd esenta, si se complac in detalii multe si...nesemnificative. Atunci cand isi pierd....taria de caracter.

Intocmai "ametitilor" care mai asculta un Gutza la birt, mai scapa cate o snoava pe sub mustatile imbibate cu acool, si pentru care sintagma: "Viata-i scurta. Hai sa mai bem un paharel" este ghid in viata, intocmai asa, vin si eu cu o sintagma pentru anemici: "Hai sa mai bem cate un paharel de suc de sfecla!"

Cobaltz!

Autosugestie

It's gonna be ok:) Everything's gonna be fine, right? Nothing is more beautiful than waking up beside your loved one, smiling at a new day! I am O.K. Never fearless of anything, never worried, never wondering why or how or when or what.... right?
Oh, God, who am I kidding?...

But well... you get to go through things at times, and you gotta be strong.

So...

It;s gonna be ok! Everything's gonna be fine! You're not being cheated on and lied to, you just had a bad day! You just woke up on the wrong side of the bed... You are loved and cared about! They're just not talking to you, because you upset them. Never mind the absence of caresses and love... for, in fact, you are the true magnet.

Remeber, Kate, everything is in your power. The magic is in yourself! Y.O.U.   A.R.E   O.K!

Now, back to work, ladies and gentlemen!


Kate

P.S: I think it's time to be myself and let go of theories. This is a song that I'be bumped in not to many seconds ago. I almost cried listening to the lyrics...So here it is.

I've run out of complicated theories         
So now I'm taking back my words          
and I'm preparing for the breakdown       
Your t-shirt's lost its smell of you            
And the bathroom's still a mess              
Remind me why we decided                  
this was for the best...                           

Because I miss you love                      
I miss you love                                    
I miss you love                                    
I miss you                                           
Love..                                                 

I know the distance is a factor           
But I stretch as often as I can               
My goal's to reach                              
your hands any day now                     
Please don't blame me for trying        
To fix this one last time                      
I have a hard time as it is                    

Because I miss you love                  
I miss you love                               
I miss you love                               
I miss you love                             

Don't act like you don't know me   
It's still me I never changed            
I'll be here when you come back   

And I miss you love                    
I miss you love                           
I miss you love                                           
I miss you love                        
I miss you love                          
I miss you love                          
I miss you love                          
I miss you                                 
love..                                       

 Traducere


Nu mai am teorii complicate
Asa ca imi retrag cuvintele
Si ma pregatesc pentru "cadere"...
Tricoul a piedut deja mirosul pielii tale
Si baia e inca o ruina.
Reaminteste-mi de ce am 
decis ca asa era mai bine ptr noi...


Pentru ca mi-e dor de dragostea ta,
Mi-e dor de tine iubire,
Mi-e dor de tine iubire,
Mi-e dor de tine
Iubire....

 Stiu ca distanta e un factor,
Dar ma "intind" pe cat de mult pot,
Scopul meu este sa iti ating
mainile cat mai curand....
Te rog nu ma invinui ca incerc
Sa repar situatia pentru o ultima data
Si-asa mi-e greu asa cum e...

Mi-e dor de tine, iubire  
Mi-e dor de tine, iubire
Mi-e dor  de tine, iubire

Nu pretinde ca nu ma cunosti
Sunt doar eu, aceea de la inceput
Voi fi aici cand te vei intoarce.

Si mi-e dor de dragostea ta,
Mi-e dor de tine, iubire
Mi-e dor de tine, iubire    
Mi-e dor de tine, iubire    
....

25

Deja ma enerveaza sa scriu despre mine si trairile mele. Imi vine sa ies din casa, sa ma redescopar, sa-mi pese de mine si nu de ceilalti pentru care eu nu reprezint o prioritate. Pacat ca sentimentele frumoase se transforma treptat intr-un fel de parteneriat, pentru ca ajunge sa ne pese de intreg intai si nu de individ si apoi de intreg. Serios...unde mai e romantismul? Unde mai sunt soaptele frumoase? De ce inaintam cu totii intr-un soi de slalom fara finish? Ne tot lovim de criterii si prejudecati... ca daca asa fac familiile de cand se stiu, noi trebuie sa facem la fel. Ca daca X face asa, si noi am face bine sa facem la fel... Sunt ca un spectator de meci, care sta pe margine si observa fin ce se intampla in teren. Si ma intreb...de ce oamenii care au servici ajung sa gandeasca atat de...rigid de multe ori? De ce multi aduc cu sine acasa, si acea seriozitate a serviciului, acea masca de om mega responsabil care rezolva el de toate. Slava Domnului ca nu peste tot.

Cert e un singur lucru...oamenii peste 30 de ani au senzatia ca responsabilitatile lor devin atat de uriase daca au familie, incat uita sa mai poarte acea gingasie si inocenta in suflet. Uita cum erau la 25 de ani, de exemplu. Cand poate nu aveau deloc grija zilei de maine, asa ca ei nu ii inteleg deloc pe cei care, asta este, au 25 de ani si au deja o familie. Si care pana mai ieri erau de unii singuri, fara griji, fara probleme. Si care pana mai ieri puteau fi copilarosi si iubitori si dragastosi in voie. Acum, daca avem o familie, parca scrie undeva ca trebuie sa fim seriosi, mai apatici, mai reci. Oamenii de peste 30 de ani uita de multe ori ca nu e vina celui de 25 ca are o familie si ca nu se poate adapta atat de usor unor schimbari mai puternice in viata.

Si-am ramas fara idei. Mi-e foame, sete si am probleme de rezolvat. Cum ar fi sa -mi pese de mine mai mult. Bineinteles, poate cu mai multa responsabilitate fata de acum  un an sau doi, dar cu acelasi copil in suflet.

Loneliness in two

Imi iese la Quiz-ul de azi din Kudika cuplu romantic...ihi... realizez ca trebuie sa prepar breakfast-ul si sa fac niste lucruri care tin doar de mine. Inca odata imi dau seama ca omul este singur. Daca nu te ajuti tu singur, degeaba crezi ca vine nu stiu ce suflet drag sa te ajute... vine, dar nu ala care vrei tu. Incerc sa uit rautatile de azi-dimineata, pentru ca nu merita sa tin minte niste tampenii pe care unii oameni pot sa le scoata pe gura. Inca odata raman la concluzia ca nu merita nimeni si nimic sa imi stric eu sanatatea. Pana la urma, chiar asa e: cine minte, se minte pe el insusi, adevarul se afla ca asa e viata....bla bla bla... Si chiar: totul e bine, frumos, pentru ca asa vreau eu...Deja nepasarea unora, desi in prima instanta doare, devine un fel de obisnuinta. Si inca odata realizarea ca esti singur pe lumea asta, si ca singur iti faci bucuriile sau tristetile, si ca de fapt Nimeni, dar NIMENI nu e in realitate acolo cand ai nevoie! Sau e, dar la un moment dat se satura, si te lasa singur...ceea ce inseamna ca nu prea a tinut la sufletul tau...

Filozofie degeaba.

Am sa incerc sa mi aduc aminte ca gandirea pozitiva atrage dupa sine lucruri pozitive. Si daca stai cu mintea agatata ca cine stie ce, cine stie unde, cine stie cum.... nu trebuie sa te mire raceala si felul cel putin bizar al unora de a se comporta cu tine. Probabil tu i-ai adus in stadiul asta. Daca mai este ceva de salvat, se va salva... insa totul depinde de gandire... Asa ca deocamdata, cel putin, s-ar putea sa -mi merit singuratatea.

Puterea unui barbat

Iata cateva cuvinte gasite de mine intr-o carte:)  Este vorba despre puterea unui barbat:) Enjoy.

Puterea unui barbat nu sta in umerii sai largi, ci in lungimea bratelor cu care te imbratiseaza.
Puterea unui barbat nu sta in puterea vocii sale, ci in cuvintele blande pe care stie sa le sopteasca.
Puterea unui barbat nu sta in multimea prietenilor, ci in cat de prieten stie sa fie cu copiii lui.
Puterea unui barbat nu sta în cât de mult este respectat la servici, ci în cât este de respectat acasa.
Puterea unui barbat nu sta în cât de puternic loveste, ci în cât de blând stie sa atinga.
Puterea unui barbat nu sta în parul de pe piept, ci în Inima... din  pieptul sau.
Puterea unui barbat nu sta în numarul de femei care îl iubesc, ci în capacitatea de a fi loial unei singure femei.
Puterea unui barbat nu sta în greutatile pe care le poate ridica, ci în  poverile pe care le poate duce.

 God bless husbands:P :)

2010 - un act, niste ordine, un zambet si niste Jules Verne.

Disclaimer: acest post va fi scris fara diacritice din motive tehnice, sau chiar din lene.

Mi-am propus pentru 2010 cel putin 3 planuri marete pentru sufletelul meu. Nu vreau sa cuceresc Romania cu vocea mea ( la care mai am de lucrat de ma doare capu'), dar sa cant acolo vreo 4-5 piese undeva, da. Nu mi-am propus sa vand in prima saptamana 40.000 de carti, precum Mihaela Radulescu, dar sa lansez un volumas cu niste poezii de mult apuse prin niste agende -da. Sa iau licenta, si asta e primul plan, care nu-mi da pace, si din cauza caruia nu am absolut nici cea mai marunta chemare sa invat la germana pentru examenul de maine.

Tot pentru sufletelul meu mi-am zis ca totusi "planuri marete" suna aiurea. Imi oblig mintea, sufletul si trupul la ceva ce nu pot sa stiu de pe acum daca duc la bun sfarsit, si asa ca tot la ideea de PREZENT raman. Insa, mi-am propus în schimb trei lucruri esențiale: să dorm normal (mai mult de 5 ore pe noapte, subliniez…noapte), să-mi disciplinez stilul de lucru (orice ar insemna asta ) și sa-mi pun finanțele la punct (sa fac ce-mi sta in putinta pentru asta). Acum, dacă cu finantele  am emoții mari, cu celelalte două mari obiective lucrurile par a fi un pic mai roz.

Si am aflat de pe net, sfantu' net, pe care il dracuiesc cateodata de -i sare "has te me le"-ul  si optiunea de "sarci" -  ca nu e nevoie sa ai o agenda ca sa vezi cam cu stai cu banii, pe ce ii cheltui si cum poti sa te abtii un pic.  E vorba de myCash.ro. Atent la detalii, acest soft iti genereaza   categorii de incasari si cheltuieli. Iar pentru că e online, vezi de oriunde ce bani ai cheltuit și pe ce. Include un convertor valutar, o secțiune separata pentru evidenta imprumuturilor pe care le dai/faci, un calculator al economiilor din ultima luna. In plus, beneficiezi si de un soi de reminder pe care il poti programa singur, in cazul in care crezi că exista posibilitatea sa uiți de anumite plati. Mai mult, e un serviciu gratuit. Nu trebuie să downloadezi nimic, să instalezi nimic sau să plătești ceva. Trebuie doar să-ți faci un cont si gata.

Ehehei, ma bucur de existenta lui myCash, dar il rog sa-mi tina si mie un loc pana o sa am finantele necesare, ca sa-mi trebuiasca un astfel de soft. Deocamdata pentru mine 2010 se rezuma la o diploma, niste ordine in cap si in viata, si un zambet dimineata cand ma trezesc. A, era sa uit de cadoul de la husband-ul meu pentru Sf. Ioan. Cred ca nu e nimic mai important pentru sufletul meu decat sa simt un gest facut din inima, de a-mi readuce o parte din copilarie macar pe raft, daca nu si in inima. Colectia Jules Verne, o parte de pe la anticariat si o parte de la un ziar renumit in Romania. Si ce e cel mai frumos, este ca ziarul respectiv pastreaza coperta veche, cea pe care o stim cu totii la colectia Jules Verne. Deja am primele patru volume, si ma bucur ca un Prichindel.  Daca as mai avea si "Baba Iarna intra-n sat", de la editura Ion Creanga de pe la un anticariat, as fi cred ca, cel mai fericit Prichindel!

God bless husbands:)

Si-am ramas pe loc....

E interesant cateodata sa te intorci in trecut. Nu pentru a te regasi in tine, plin de nostalgie, ca ce-a fost, ce-ar fi putut fi, daca... . Nu. E interesant cataeodata sa te intorci in trecut, pentru a realiza cum sa traiesti cat mai frumos si bine cu putinta -prezentul.

Boon. Pana aici imi vei spune: "Pura filozofie, Cata. Baga fapte."
Stai asa. M-am dus in trecut. Mai exact, acum un an si 1 zi, adica pe 5 ianuarie 2009, cand filosofam de mama focului pe tema trairii prezentului. Si a importantei lui "acum" in detrimentul lui "atunci". Si cate si mai cate. Astazi, drag prieten, am tras linie ca la matematica in clasa a IV-a.

Dar nu stiu daca mi-a dat cu plus.

Am reusit sa imi inving teama de suferinta? ----------->Nu prea.
Am reusit sa fiu mai optimista?-----------------------> Asa si asa.
Am reusit sa am incredere in mine inainte de toate?---> Hmm...si da si nu.
Am reusit sa gandesc pozitiv? ------------------------>Nu prea.
Mi-am dus visele la indeplinire? ---------------------->Nu.
Am vorbit mai putin si actionat mai mult?-------------> Nu.
Am trait prezentul si am lasat trecutul deoparte? ------>Nope


Rezultatul final arata ca ma aflu in acelasi loc in care ma aflam si acum un an aproape pe vremea asta. Si simt cum se instaleaza iarasi o durere cu iz de panica si mustrari de constiinta. Ce ma fac? Am pierdut inca un an! Este exact asa cum spune C. "Nu, nu, nu, nu..." Cati an am de cand nu vad nimic pozitiv in jurul meu? Sa tot fie vreo cativa... Asa ca aici si acum si pe bune, simt nevoia stringenta de a-mi recupera acea fundita de optimism de care vorbeam intrr-un post anterior si sa o atasez bine de sufletul meu.

Faptul ca nu am facut mari progrese (si nu ma mandresc cu asta) o arata insusi textul pe care o sa -l atasez in urmatoarele randuri, text ce reprezinta primul meu post din ianuarie 2009, care poate fi adaptat cu succes pentru 2010. Tot ce pot baigui pe aici, singura prin camera, este ca vreau o schimbare si de data asta o vreau pe bune. Dar iata textul din ianuarie 2009, adapatat pentru ianuarie 2010.

E 4 ianuarie. 2010. Calendare inlocuite, garderobe schimbata (sau nu), burti pline... Cantarul readus in folosinta, si....prima zi de munca. De fiecare revelion, imi pun aceeasi dorinta: sa pot fi suficient de sanatoasa, trupeste si mental, ca sa ii pot face si pe cei din jurul meu fericiti, si daca se poate, sa fiu iubita pentru ceea ce sunt eu, asa cum sunt eu, cu tot cu piticii mei cei de toate zilele, ca, vorba aceea, "fiecare cu piticu' lui!" Nu gresesc cand spun ca, acum, facand o retrospectiva a ceea ce a fost 2009 in viata mea, realizez ca a fost un an plin de schimbari, plin de experiente, care ar trebui, cel putin sa ma fi invatat cate ceva despre cum sa traiesc. Daca anul trecut pe vremea asta, aveam cu totul alte ganduri pentru viitorul meu, cu totul alte persoane care ma inconjurau si respectiv, interesau, cu totul alt anturaj, alte vise si sperante, 4 ianuarie 2010 ma gaseste intr-o cu totul alta lumina. Asta dupa infinite momente de intuneric amestecat cu lumina, caderi si ridicari, calm si neliniste, fericire si nesiguranta. 2009 m-a marcat cu siguranta si va ramane, fie ca vreau eu sau nu, un punct de reper in viata mea. 2009 a pus punct. 2009 a redescoperit. 2009 a unit.

N-ai simitit niciodata ca totul va ramane la fel? Ca esti destinat unei vieti care sa se desfasoare intr-un fel, dar cu siguranta nu in felul acela in care ai fi dorit tu sa se desfasoare? Si apoi, peste noapte, totul ia o alta turnura? Ca si cum, aripa unui inger ti-ar fi atins crestetul intr-o noapte, in timp ce creatura cereasca isi croia drum catre altcineva... Poate ca, in graba sa, un inger m-a atins.

Poate ca trebuia sa tot invat lucruri, pana sa reusesc sa inteleg provocarea minunata numita VIATA. Poate ca filosofez prea mult pe marginea unui subiect dezbatut de sute si sute de ani, in conditiile in care IUBIREA nu prea pare sa mai prezinte importanta in aceasta societate care efectiv FUGE incontinuu. Spre ...? As vrea sa pot raspunde, dar nu pot. As vrea sa ma opresc fie si pentru o secunda, sa tin timpul in loc, dar nu observ altceva decat un glob in care toata lumea fuge, astfel incat sunt prinsa in goana asta nebuna care nu va duce nicaieri, asta e clar, indiferent de intentiile noastre. Din pacate, eu sunt una, ei 2 miliarde jumate, si cine sunt eu sa ma opun tuturor???

Vorbeam de 2009. Ah, poate daca m-as intoarce as sti cum sa-l retraiesc. Cum sa ma port, cum sa ma bucur de moment, cum sa nu-mi pese de trecut, dar insusi faptul ca vorbesc de 2009, arata ca inca mai exista in mine o umbra de tristete, o reminiscenta a constientizarii neputintei ...de fapt, nevointei [daca se poate spune asa], de a schimba totul in bine. Stii..ne plangem majoritatea ca: nu avem destui bani, ca partenerul/a nu ne mai arata atat de multa afectiune ca nu stiu cand, sau ca e mereu nervos/oasa si vorbeste urat, ca suntem din ce in ce mai obositi si dam vina pe oricine dar nu Doamne fereste si pe noi. Realizez insa, ca tot ce s-a intamplat rau sau bine in viata mea e...din cauza mea! Eu sunt cea care face diferenta...puterea sta in mine! Intelegi?

Am trecut prin suficiente experiente cat sa imi dau seama ca nu prea pot avea incredere in nimeni, ceea ce, evident, m-a speriat enorm si m-a marcat asa cum nu credeam. Inca mai am momente de neincredere. La care vreau sa renunt. E adevarat, ofer si simt nevoia de IUBIRE, dar ma simt iubita, si tocmai asta aduce 2010..fericirea de a te bucura de prezent, de a nu mai cauta surse de "inspiratie" [sinonim in acest caz cu "neplacere"] din trecut, alaturi de cel drag.  Fostul meu coleg  de servici pomeneste in fiecare dimineata doua cuvinte magice: atitudine pozitiva. La inceput noi ceilalti ne distram...ajunsese un fel de cliseu... dar redus la efectiv semnificatia celor doua cuvinte, iti poti da seama usor ca e tot ce trebuie pentru a avea o viata mai frumoasa. Pare greu, dar cu exercitiu, vei reusi. Asa cum exersez si eu acum, pana voi invata si va veni de la sine sa fiu fericita..pana voi reusi din nou sa vad in fiecare chestie marunta un motiv urias de bucurie. Pana voi reusi sa redevin Catalina, ca sa ma recunosc, si sa ma cunoasca in sfarsit si cine trebuie :)

Pana la urma...e 4 ianuarie. Un nou an. O noua zi. Un inceput, daca stii sa-l vezi ca atare, sa-l fructifici, sa te bucuri de el. 1 luna ma desparte de un eveniment important din viata mea .Il astept firesc, cu bucuria unui copil, doar sunt unul si voi ramane unul mereu. Viata pe Pamant curge in continuare si asta nu am hotarat-o eu. Diferenta e ca si eu fac parte din ea si am si eu un rol in hotararea asta...

Intr-un an care s-a incheiat si unul care a inceput cu stiri despre criza financiara mondiala, intr-un an in care se vorbeste cu spaima si suparare despre cum " va trebui sa strangem cureaua", totul pare pentru majoritatea trist, sumbru... Propun sa luam "strangerea" curelei asteia ca pe un lucru pozitiv. Poate asa ne vom indrepta atentia spre adevaratele valori ale vietii. Poate vilele, hainele de lux si masinile scumpe vor trece, macar si pentru cateva luni, pe locul 2. Poate iubirea va fi prima in top. Sau macar poate ne vom concentra putin mai mult pe sentimente si vom vrea sa intelegem ca, oricat de multi bani am avea, nu sunt banii cei care intretin mersul acestei planete, respectiv si viata mea si a ta, ci...sentimentele. Sentimentele bune, ar fi de preferat.

Vrem sau nu sa recunoastem, totul se invarte in jurul iubirii. De aceea iti propun sa asculti piesa care -mi aducea lacrimi in ochi..de fericire sau de nostalgie..nu mai stiu, in clasa a 8-a, cand am cumparat primul meu album Celine Dion, si priveam muntii Dornei de pe geam, cu piesa pe fundal. Where is the love...right here!