Otrava proprie-mi vieti in cautarea antidotului.

 All credits go to Ioana.


"Am invatat sa tac. Am fost invatata sa tac. Am fost nevoita sa tac. Am fost o persoana foarte vorbareata, nu m-as mai fi saturat de vorbit, de pus sufletul pe tava, sa incerc sa le arat tuturor cum sunt eu, sa-i fac sa ma inteleaga, doar-doar ma vor intelege mai bine si ma vor accepta mai usor asa cum sunt.


Dar am invatat sa tac, chiar daca vorbesc. Nu stiu daca intelegi. Sa tac, sa las de la mine. Sa ma intorc tot acasa, si tot la aceeasi masa sa mananc. Viata te invata. Oamenii te invata. Acum sunt rugata sa mai zic si eu ceva. Sunt rugata sa zambesc. Mi se reaminteste ca ca zambetul meu face sa rasara soarele. Facea. Zambetul meu? Eu? Zambet? Da. Candva radeam mult, radeam mult si natural. Acum zambesc de convenienta sau ca sa fac placere cuiva. Zambesc ironic cand as dori sa strang din dinti. Am uitat sa vorbesc, am uitat sa ma exprim, am uitat sa zambesc.

Erau primaveri in care eram fericita doar fiindca simteam mirosul ierbii. Erau veri in care eram fericita doar fiindca ardea soarele si miroaseau florile, sau fiindca nu mai trebuia sa ma trezesc cu noaptea in cap, fiind in vacanta. Erau toamne in care culegeam frunze uscate si le expuneam in casa, ca bibelou. Bibeloul naturii. Erau ierni in care ieseam cu saniuta, sau fara. Ma dadeam pe gheatza, si cadeam, si ma loveam, si sufeream, apoi ma laudam ca am cazut. Ca doar ma jucasem…

Acum anotimpurile sunt mereu la fel. Bate vantul de 2 sau de 3 ani in continuu, indiferent de anotimp. E soare si bate vantul, e frig si bate vantul. Noaptea e acalmie. Uneori e atat de calma noaptea incat am senzatia unei iminente furtuni in ziua ce urmeaza.

Si erau timpuri, ani si ani, trecuti, in care abia asteptam sa vina noaptea, sa rasara luna. Credeam ca luna e sora mea, sau stapana mea. Ma simteam o fiica a universului…acum abia astept sa vina noaptea pentru a-mi castiga dreptul la cele cateva ore de somn, niciodata suficient de odihnitor…

Ma intreb: oare e vina mea sau e vina altcuiva? A cuiva anume? E vina vietii, a lui Dumnezeu, a vreunei entitati mai presus de vointa omeneasca?

Oftez des…ma doare in piept adesea…dorm superficial…nu mai visez…sau daca visez, visez urat si cu niste chestii pe care in somn nici eu nu mi le explic... si ma trezesc tulburata si rusinata. Ma intreb uneori daca am vreo dorinta. Si sunt convinsa ca nu. E ciudat...am planuri de viitor, vreau o gramada de chestii sa fac, dar cand zic ca e bine, se intampla inevitabilul si realizez ca nu mai am  nicio asteptare de la viata. Un singur lucru astept: iubire NECONDITIONATA, cu un realism adecvat, nu exagerat! si daca nu e iubire, atunci macar liniste. Sa fiu lasata in pace. Sa nu ma intrebe nimeni nimic.

Concediul ideal: eu cu mine, singura undeva, unde nu cunosc pe nimeni. O alta tara eventual unde nu stiu limba. Sa traiesc elementar. Aer, apa…sol…padure…soare…pat-dorm, strachina-mananc. Soare-traiesc. Apa-respir. Aer-ma incarc. Vant-ma inarmez.

Traiesc intre mine si un barbat. Traiesc intre viata mea si a unui barbat. Nu sunt nici eu, nu e nici el. Cred ca amandoi suntem undeva la mijloc. Pe mine am uitat sa ma mai iubesc, dimpotriva, m-am invatat sa ma urasc. Pe el, as vrea sa-l pot uri suficient ca sa nu-l mai pot iubi. Dar..nu-mi iese. Din contra.

Am un apartament superb, pe care nu mai simt ca il doresc. As vrea sa ma mut oriunde, altundeva, in orice conditii, oricat de mizere. In casa mea am, legal, cele mai mari drepturi. Dar nu am drept la cuvant. Si la liniste. Vreau sa stau in chirie, dar sa am acea liniste de la inceput.

Sunt o impostoare in propria viata. Ma insel singura. S-ar zice ca-mi fur singura caciula. Ma complac in situatii neintelese si care nu-mi fac placere. Accept orice ca sa nu refuz pe nimeni. Daca gresesc? Mai bine sa accept si sa vad despre ce e vorba. Decat sa dau cu piciorul la ceva ce poate fi bun. La urma urmei, nu vreau sa refuz pe nimeni, ca sa nu ranesc pe nimeni, sa nu iognesc pe nimeni. Dar pana la urma sfarsesc prin a face oricum mult rau. Mult mai mult decat as putea sa fac cu intentie. Oare tot ce ating eu moare? Oare e blestemul meu ca sa distrug tot ce iubesc? Sau sa fiu distrusa de cei ce ma iubesc…nu…aberez… Eu sunt otrava proprie-mi vieti. In cautarea antidotului. Asta ar trebui sa fie titulul scrisorii.

Sunt o fiinta polivalenta. Sunt buna la toate. Dar nu excelez in niciun domeniu. Vreau. Multe. Dar nu fac nimic. Vreau schimbare dar mi-e frica sa ma mai schimb, mi-e frica sa nu ma pierd de tot, pentru ca deja nu mai stiu cine sunt. Sunt altcineva pt fiecare. Sunt ce vrea fiecare sa fiu. Dar EU? EU CINE SUNT? Pentru mine ce sunt? Pentru mine ce fac?

Si din nou oftez.

Sarcastic.

Acid.

Ma simt ca o hemoragie pentru propriul organism.

Mi-e foame de viata. Mi-e foame de pasiune si tumult. Si totusi vreau liniste. Liniste si intuneric, liniste si lumina. Caldura. Caldura.

Vreau sa am familia mea, si o am. Dar mi-e frica de viata ce urmeaza. Inca nu mi-am trait copilaria, desi nu pot spune ca am avut o copilarie nefericita, ci din contra. Am fost cel mai fericit si ingirjit copil din toate punctele de vedere. Atat de mult, si cu atata dragoste, incat nu mi-am luat-o in cap, ci pur si simplu am refuzat sa mai cresc. Asa ca am ramas cu sechele pentru restul vietii. Vreau sa copilaresc, si mi-e frica sa imbatranesc. In tinerete eram certata ca nu stiu sa fiu copil, ca sunt prea matura. Acum sunt certata ca nu sunt suficient de matura, ca sunt un copil. Oare cate suflete am? Oare un suflet se poate imparti? Simt ca ma rup. Intre mine si restul. Sau intre ce sunt si ce vreau sa fiu. Ma rup, ma sfaram sub propria greutate. Ar trebui sa invat sa construiesc, si sa repar, sa tamaduiesc si sa alin, sa modelez si sa intaresc. Cate vieti intr-una?

Ce bine ar fi…daca as putea sa deschid geamul ca sa intre soarele…si sa intre in mine…sa simt caldura in vene, sub piele.

Degeaba ma iubesti daca nu stii sa mi-o arati, sa ma faci sa inteleg. Degeaba ma vrei, daca ma lasi sa plec. Degeaba ma tii, daca eu sunt departe. Vreau doar sa plang si sa rad, sa nu mai tac. Sa se aleaga. Una din variante. Sa nu mai fie cale de mijloc. Sa nu mai bajbai. Sa nu mai incerc, sa nu mai caut. Sa stiu. Sa vreau, sa am.

“Il vreau. Il voi avea. Il am si acum.”

Sec.

Mi-e ciuda ca scriu. Am uitat sa vorbesc. Dar daca nimeni nu ma asculta?! Unde am gresit? Unde gresesc mereu? De ce daruiesc atata? Mai am de dat?

Si mi-e dor sa lasi de la tine in momentele urate, cu acea puritate de la inceput. Sa ma faci sa vad unde gresesc, comportandu-te normal, si nu asa... Pentru ca asa, in felul asta, de acum, mi-e doar frica si lehamite de toti si de toate. Chiar nu simti un bob, un graunte de iubire pentru mine?
Mi-e dor sa te aud ascultandu-ma, zambind si atat. Fara dojana, fara sfaturi de om experimentat, ci doar un zambet si un sarut pe frunte.
Mi-e dor sa aud pe cineva vorbind. Mi-e dor sa ascult problemele cuiva. Candva lumea venea la mine sa-si spuna pasul si sa capete alinare si sfaturi. Acum nimeni nu mai vine la mine sa-mi vorbeasca.



"Nu stiu pentru cine scriu, dar stiu de ce scriu. Scriu ca sa ma justific. In ochii cui? Am spus-o deja, dar infrunt ridicolul de a mai spune-o o data: in ochii copilului care am fost." Octavian Paler - Desertul pentru totdeauna


Plang. Si plang. Si plang. De ce plang? Nu inteleg de ce plang. Poate din cauza ca nu am mai plans cu adevarat de cand eram copil. Imi e rusine. Imi lezeaza integritatea.

Si totusi vreau sa plang, sa ma descarc, sa ma curat. Ma purific. Imi e rusine cu mine, de mine. Plang pentru mine si din cauza mea. "