25

Deja ma enerveaza sa scriu despre mine si trairile mele. Imi vine sa ies din casa, sa ma redescopar, sa-mi pese de mine si nu de ceilalti pentru care eu nu reprezint o prioritate. Pacat ca sentimentele frumoase se transforma treptat intr-un fel de parteneriat, pentru ca ajunge sa ne pese de intreg intai si nu de individ si apoi de intreg. Serios...unde mai e romantismul? Unde mai sunt soaptele frumoase? De ce inaintam cu totii intr-un soi de slalom fara finish? Ne tot lovim de criterii si prejudecati... ca daca asa fac familiile de cand se stiu, noi trebuie sa facem la fel. Ca daca X face asa, si noi am face bine sa facem la fel... Sunt ca un spectator de meci, care sta pe margine si observa fin ce se intampla in teren. Si ma intreb...de ce oamenii care au servici ajung sa gandeasca atat de...rigid de multe ori? De ce multi aduc cu sine acasa, si acea seriozitate a serviciului, acea masca de om mega responsabil care rezolva el de toate. Slava Domnului ca nu peste tot.

Cert e un singur lucru...oamenii peste 30 de ani au senzatia ca responsabilitatile lor devin atat de uriase daca au familie, incat uita sa mai poarte acea gingasie si inocenta in suflet. Uita cum erau la 25 de ani, de exemplu. Cand poate nu aveau deloc grija zilei de maine, asa ca ei nu ii inteleg deloc pe cei care, asta este, au 25 de ani si au deja o familie. Si care pana mai ieri erau de unii singuri, fara griji, fara probleme. Si care pana mai ieri puteau fi copilarosi si iubitori si dragastosi in voie. Acum, daca avem o familie, parca scrie undeva ca trebuie sa fim seriosi, mai apatici, mai reci. Oamenii de peste 30 de ani uita de multe ori ca nu e vina celui de 25 ca are o familie si ca nu se poate adapta atat de usor unor schimbari mai puternice in viata.

Si-am ramas fara idei. Mi-e foame, sete si am probleme de rezolvat. Cum ar fi sa -mi pese de mine mai mult. Bineinteles, poate cu mai multa responsabilitate fata de acum  un an sau doi, dar cu acelasi copil in suflet.