Astazi e 2 martie...nu ca nu s-ar sti asta, dar in goana noastra de a trai si nu oricum, ci bine, in freamatul si valtoarea vietii, se intampla sa mai uitam ce zi e. Nu e nicio ocazie speciala, as putea spune, pentru care scriu. Nu e ziua mea, nu e ziua nimanui apropiat. Dar cu siguranta este ziua cuiva pe Pamantul asta. La Multi Ani lui, ei, tie, si oricarui om care-si serbeaza ziua de nastere, la multi ani noua, celor care traim si mai speram in frumos, iubire, fericire, bunatate si o viata mai frumoasa ca pana acum.
Nu stiu de ce scriu...poate din dorinta de a intampina cum se cuvine Zana Primavara, poate in speranta ca o sa mai vad/cumpar/primesc ghiocei, frezii, lalele, zambile si branduse, poate doar pentru ca in inima mea uneori isi mai face loc tristetea, cu sau fara motiv, si as vrea sa o alung, doar privind cerul asta senin si copacii astia frumosi din fata Primariei.
Nu-mi place sa fiu trista. Trebuie sa recunosc ca n-am eu atata putere mintala incat sa -mi induc eu starea de tristete, asa din senin, ca nu am ce face. In inima mea, exista o suflare, o suflare divina [pentru ca nu am eu niciun rol, niciun aport in asta, ci bunul Dumnezeu], pe care mie imi place s-o numesc "energia catalineasca". Ei, si energia asta e un fel de echivalent al flerului. Adica o presimtire, o caracteristica a inimii mele, care o face sa stie cand ar trebui sa-si intinda lung antenutele, si sa simta energia celorlalti, sa o capteze exact asa cum prinde o caracatita prada, in foamea ei nestavilita...
Si asa devin eu trista, sau, dupa caz, daca antenutele nu simt acel ceva care sa le dea de banuit ca ar fi ceva nelalocul lui in lumea in care eu traiesc -fericita. Cateodata as vrea sa le tai, as vrea sa nu simt nimic, decat fericirea de a trai azi si atat. Mi-ar fi muuult mai bine. As deveni, ce-i drept mai nesimtita, riscand poate sa sufar mult mai mult, ulterior, cand voi fi aflat anumite lucruri pe care nu am vrut sa le "captez" atunci cand trebuia, dar macar voi fi trait prezentul, si asta ar fi tot ce-ar conta.
Realizez acum ca totusi am o anumita putere mintala sau mentala, sau whatever, care cred ca in clipa de fata si nu numai, nu imi face deloc bine.
Initial, ma gandeam sa aduc o oda primaverii astazi, insa am divagat. Inima mea, ca de obicei, tanjeste dupa exaltare, dar cum exaltarea absenteaza, antenutele sunt intinse la maxim. Si doar mi-e dor, enorm de dor, de povestile lui Creanga, de fulgii de nea de pe pervazul geamului de la Vatra Dornei, de Ace of Base si Celine Dion pe fundal intr-o zi de vara, la 12 ani, cand nu stiam de greutati, responsabilitati, cand nu eram judecata dupa cum arat, ce fac, si cand nu se intreba nimeni oare cat va mai dura pana cand a noastra Catalina va sti exact ce sa faca.
Pentru ca atunci, stiam exact ce sa fac. Eram eu, pentru ca ma simteam in largul meu in tot ce faceam. Pentru ca stiam clar ca indiferent daca fac ceva gresit, nu imi va spune nimeni cat de stangace sunt, pentru ca toti am sti ca nu e asa. Nu ca ar fi aiurea in prezent. Nu. Doar ca viata asta o intelegi si o percepi tot mai corect, pe masura ce trece timpul, si te uiti un pic in trecut si vezi unde ai gresit... si stii ce sa faci in prezent....
Nu mai scriu ca sunt chiar trista si sper ca pana la sfarsitul lui 2 martie sa ma bucur de aceasta zi.
Si-n tot timpul asta, Pamantul se invarte in jurul Soarelui cu 30 de kilometri pe secunda.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu