Life beggins with love...

E 5 ianuarie. 2009. Calendare inlocuite, garderobe schimbata (sau nu), burti pline... Cantarul readus in folosinta, si....prima zi de munca. De fiecare revelion, imi pun aceeasi dorinta: sa pot fi suficient de sanatoasa, trupeste si mental, ca sa ii pot face si pe cei din jurul meu fericiti, si daca se poate, sa fiu iubita pentru ceea ce sunt eu, asa cum sunt eu, cu tot cu piticii mei cei de toate zilele, ca, vorba aceea, "fiecare cu piticu' lui!" Nu gresesc cand spun ca, acum, facand o retrospectiva a ceea ce a fost 2008 in viata mea, realizez ca a fost anul cu cele mai multe schimbari in ceea ce ma priveste, atat pe plan profesional cat si personal. Daca anul trecut pe vremea asta, aveam cu totul alte ganduri pentru viitorul meu, cu totul alte persoane care ma inconjurau si respectiv, interesau, cu totul alt anturaj, alte vise si sperante, 5 ianuarie 2009 ma gaseste intr-o cu totul alta lumina. Asta dupa infinite momente de intuneric amestecat cu lumina, caderi si ridicari, calm si neliniste, fericire si nesiguranta. 2008 m-a marcat cu siguranta si va ramane, fie ca vreau eu sau nu, un punct de reper in viata mea. 2008 a pus punct. 2008 a redescoperit.

N-ai simitit niciodata ca totul va ramane la fel? Ca esti destinat unei vieti care sa se desfasoare intr-un fel, dar cu siguranta nu in felul acela in care ai fi dorit tu sa se desfasoare? Si apoi, peste noapte, totul ia o alta turnura? Ca si cum, aripa unui inger ti-ar fi atins crestetul intr-o noapte, in timp ce creatura cereasca isi croia drum catre altcineva... Poate ca, in graba sa, un inger m-a atins.

Poate ca trebuia sa tot invat lucruri, pana sa reusesc sa inteleg provocarea minunata numita VIATA. Poate ca filosofez prea mult pe marginea unui subiect dezbatut de sute si sute de ani, in conditiile in care IUBIREA nu prea pare sa mai prezinte importanta in aceasta societate care efectiv FUGE incontinuu. Spre ...? As vrea sa pot raspunde, dar nu pot. As vrea sa ma opresc fie si pentru o secunda, sa tin timpul in loc, dar nu observ altceva decat un glob in care toata lumea fuge, astfel incat sunt prinsa in goana asta nebuna care nu va duce nicaieri, asta e clar, indiferent de intentiile noastre. Din pacate, eu sunt una, ei 2 miliarde jumate, si cine sunt eu sa ma opun tuturor???

Vorbeam de 2008. Ah, poate daca m-as intoarce as sti cum sa-l retraiesc. Cum sa ma port, cum sa ma bucur de moment, cum sa nu-mi pese de trecut, dar insusi faptul ca vorbesc de 2008, arata ca inca mai exista in mine o umbra de tristete, o reminiscenta a constientizarii neputintei ...de fapt, nevointei [daca se poate spune asa], de a schimba totul in bine. Stii..ne plangem majoritatea ca: nu avem destui bani, ca partenerul/a nu ne mai arata atat de multa afectiune ca nu stiu cand, sau ca e mereu nervos/oasa si vorbeste urat, ca suntem din ce in ce mai obositi si dam vina pe oricine dar nu Doamne fereste si pe noi. Realizez insa, ca tot ce s-a intamplat rau sau bine in viata mea e...din cauza mea! Eu sunt cea care face diferenta...puterea sta in mine! Intelegi?

Am trecut prin suficiente experiente cat sa imi dau seama ca nu prea pot avea incredere in nimeni, ceea ce, evident, m-a speriat enorm si m-a marcat asa cum nu credeam. Inca mai am momente de neincredere. La care vreau sa renunt. E adevarat, ofer si simt nevoia de IUBIRE, dar ma simt iubita, si tocmai asta aduce 2009..fericirea de a te bucura de prezent, de a nu mai cauta surse de "inspiratie" [sinonim in acest caz cu "neplacere"] din trecut, alaturi de cel drag. Colegul meu de servici pomeneste in fiecare dimineata doua cuvinte magice: atitudine pozitiva. La inceput noi ceilalti ne distram...ajunsese un fel de cliseu... dar redus la efectiv semnificatia celor doua cuvinte, iti poti da seama usor ca e tot ce trebuie pentru a avea o viata mai frumoasa. Pare greu, dar cu exercitiu, vei reusi. Asa cum exersez si eu acum, pana voi invata si va veni de la sine sa fiu fericita..pana voi reusi din nou sa vad in fiecare chestie marunta un motiv urias de bucurie. Pana voi reusi sa redevin Catalina, ca sa ma recunosc, si sa ma cunoasca in sfarsit si cine trebuie :)

Pana la urma...e 5 ianuarie. Un nou an. O noua zi. Un inceput, daca stii sa-l vezi ca atare, sa-l fructifici, sa te bucuri de el. 5 zile ma despart de un anume eveniment, si alte 7 luni de altul. Le astept firesc, cu bucuria unui copil, doar sunt unul si voi ramane unul mereu. Viata pe Pamant curge in continuare si asta nu am hotarat-o eu. Diferenta e ca si eu fac parte din ea si am si eu un rol in hotararea asta...

Intr-un an care s-a incheiat si unul care a inceput cu stiri despre criza financiara mondiala, intr-un an in care se vorbeste cu spaima si suparare despre cum " va trebui sa strangem cureaua", totul pare pentru majoritatea trist, sumbru... Propun sa luam "strangerea" curelei asteia ca pe un lucru pozitiv. Poate asa ne vom indrepta atentia spre adevaratele valori ale vietii. Poate vilele, hainele de lux si masinile scumpe vor trece, macar si pentru cateva luni, pe locul 2. Poate iubirea va fi prima in top. Sau macar poate ne vom concentra putin mai mult pe sentimente si vom vrea sa intelegem ca, oricat de multi bani am avea, nu sunt banii cei care intretin mersul acestei planete, respectiv si viata mea si a ta, ci...sentimentele. Sentimentele bune, ar fi de preferat.

Vrem sau nu sa recunoastem, totul se invarte in jurul iubirii. De aceea iti propun sa asculti piesa care -mi aducea lacrimi in ochi..de fericire sau de nostalgie..nu mai stiu, in clasa a 8-a, cand am cumparat primul meu album Celine Dion, si priveam muntii Dornei de pe geam, cu piesa pe fundal. Where is the love...right here!If ever the river could
Whisper your name,
Would the choices you made still... be the same?
Like a flower that dies from angry rain
... Why do we hurt
Ourselves?

Where is the love
That lets the sunlight in to start again?
The love... that sees no colour lines
Life beggins with love,
So spread your wings and fly,
Guide your spirit safe and sheltered,
A thousand dreams that we can still believe...

Arta de a fi copil

De cele mai multe ori ne place sa ni se spuna ca suntem copii...si asta pentru ca poate purtam inca in suflet acea fericire inocenta de a trai, fara intrebari, explicatii, cautari de raspunsuri. Cu toate astea, vin momente cand ne doare ca suntem considerat copii, la modul ca nu am sti sa ne facem ordine in viata, sa decidem, sa ne comportam conform cu varsta. Uneori ne trezim la realitate, cand ceilalti ne semnaleaza ca ne comportam mai copilareste, dar ce nu stiu ei este ca poate in ziua respectiva am avut destule incat sa ne putem permite sa iesim un pic din pielea de matur. Si tu poate te simti copil. Nu vrei sa fi considerat un bebelus pe care trebuie sa il creasca cineva... dar cu siguranta vrei sa fi vazut un copil sufletist, asa cum si probabil chiar estu, dar care stie sa fie matur atunci cand trebuie. Dar cand cei dragi te considera "copchil tot timpul", cum le arati ca nu e chiar asa? Ca pana la urma ai trecut de adolescenta de destul de multa vreme si ai nevoie de un pic de incredere si de a nu fi privat de niciun element frumos din sentimentul de iubire, ca sa poti sa te desfasori in toata plenitudinea... Pentru toti cei care au simtit vreodata asta, recomand o artista consacrata deja in SUA, dar total necunoscuta la noi. Despre ea, intr-o postare viitoare. Here it is, Bethany Dillon -For my love.