O poveste cu diploma

Ai simtit vreodata ca ai vrea sa spui ceva dar nu stii cum? Ai vrea sa nu strici prezentul, gandindu-te la anumite lucruri care nu doar ca te supara dar te ranesc de-a dreptul? Ai simtit vreodata ca nu ai cum sa spui acele lucruri nimanui, de frica sa nu pierzi tot ce e mai frumos? Ai simtit vreodata ca acele lucruri care te framanta nu sunt din vina ta, nu le-ai facut tu, ci altcineva, si tu stai neputincios sa observi si te faci ca ploua? Ai simtit vreodata ca daca acele lucruri ar disparea, de abia atunci ai putea trai prezentul cu adevarat? E atat de trist sa simti ca se interpune ceva intre tine si prezent, ca nimeni nu vine sa iti dea un raspuns, si ca iti raman doua mari optiuni:
1) sa uiti total
2) sa traiesti toata viata cu un semn mare de intrebare...

Din pacate punctul 1 e axioma. Nu are solutie. Nu o poti demonstra, si nici nu poti trece peste.
Iar punctul 2, fara sinceritate, ramane valabil, si numai daca dai cu capul de un stalp si devii amnezic, poate disparea. Diferenta e ca atunci nu vei mai stii nici cine esti tu...

Sa ne imaginam un concurs. Concursul vietii tale. Cel la care asteptai sa iti vina randul sa iei diploma "Magna cum laudae", care sa certifice, ca din moment ce cineva ti-a inmanat acea diploma a considerat ca esti cel mai bun din concurs. Ca esti marea descoperire. Ca nu mai exista ca tine. Iti iei frumusel diploma, o tii in mana cu o emotie nemaisimtita pana atunci... Te simti in al 9-lea cer, astfel incat nu te mai intereseaza cui i s-au mai acordat diplome anii trecuti... si cati ani la randul au obtinut acele diplome... tu esti castigatorul Premiului cel Mare! Si esti atat de fericit...

Dar parca auzi o voce spunand: "Ei, pai daca nu era sa se intample ceva sa nu poata lua diploma celalalt, nu lua Catalina premiul cel mare...." sau pur si simplu observi ca juriul iti da tie premiul pentru ca lipseste celalalt concurent.

Nu-ti pot descrie durerea. Te simti frustrat, increderea in tine este 0, si doar te intrebi: "Daca au considerat ca nu sunt MAREA DESCOPERIRE IN CONCURSUL VIETII, de ce mi-au mai dat-o??? De ce? Ca sa ma raneasca dupa vreo niste ani, si sa mi-o ia inapoi?" Apreciezi ca juriul vede totusi in tine o tanara speranta, ceva deosebit, dar nu poti sa nu te intrebi din cand in cand, daca juriul chiar si-a re-evaluat pozitia vis-a-vis de ceea ce esti tu , si daca nu cumva totusi au realizat ca s-ar putea ca TU sa fii intr-adevar MAREA lor DESCOPERIRE..dar poate ca nu-si dau inca seama...

Asa ca iti faci curaj si mergi la juriu sa-i intrebi. "Merit eu aceasta diploma, onorate juriu? Nu vreau sa sufar mai tarziu si sa aflu altceva. Nu mai bine imi spuneti acum? Poate va impuneti si dvs. sa credeti ca sunt cel care merita cea mai mare diploma, dar daca va veti da seama pe parcurs ca nu ati vrut cu adevarat asta, si mi-o luati inapoi? Daca se va intoarce concurentul pe care l-ati toooot premiat? M-ar durea atunci prea tare! Va rog nu-mi faceti rau... mai degraba luati-mi acum diploma. Voi suferi acum, dar imi va trece! Promit!"...

Juriul m-a linistit... "Din moment ce v-am acordat dvs diploma, inseamna ca am fost siguri ca dvs sunteti MAREA NOASTRA DESCOPERIRE!...Chiar credeti ca noi ne jucam aici?"

Bucuros, simti ca dansezi pe un nor...

Dar, din cand in cand, mai observi juriul rece si trist, si asculta piese din concursul de acum cativa ani...nu suporta sa le pomenesti de concurent, sau de alti concurenti si alte concursuri... Asa ca ramai la vesnicul punct 2...si te intrebi, daca nu cumva tanjesc dupa acel concurent, te intrebi daca oare chiar merita acel concurent sa fie in locul tau acum, dar toata fiinta ta iti spune ca nu...De-ar spune si juriului asta... pentru ca tu stii cine esti si cate poti..doar ca te doare ca trebuie sa stai cu durerea asta mereu, si asa iti vine cateodata sa iei diploma aia si sa o rupi in fata juriului. Sa pleci. Sa uiti. Pur si simplu nu poti trece peste faptul ca a existat un concurent inaintea ta, pe care juriul s-ar putea sa il fi apreciat mai mult decat pe tine dar totusi, nonsalant, sa iti dea tie diploma desi nu ar simti ca esti cel mai bun. Vrei doar corectitudine. Te simti un obiect in mana sau la mana cuiva. Te simti un pion in mana destinului. Nu poti controla absolut nimic.

Nu te incalzeste nici macar faptul ca vei tine toata viata acea diploma, nu va veni nimeni sa ti-o ia, dar totusi, juriul va considera undeva in suflet, in continuare, ca nu tu ai meritat-o. "Durea-m-ar mintea!", ar spune unii."Ce mai conteaza atat timp cat am luat premiul cel mare?". Dar eu nu pot fi astfel. Nu ma pot bucura de o hartie si de tot ce aduce ea odata cu inmanarea ei, daca as stii ca nu e suflet la mijloc. Ca nu e...DIN TOT SUFLETUL!!! Cu ce ma incalzeste pe mine, daca juriul ar mai avea ceva in suflet toata viata pentru un concurs de mult terminat?

De ce nu poate sa puna punct? Toti am participat la concursuri si toti am fost juriu la un moment dat. Toti am simtit ca am gasit MAREA DESCOPERIRE, si am decis, sau nu, sa oferim cate-o diploma unui participant la CONCURSUL VIETII. Fie de participare,fie de consolare, fie de excelenta. Toti am simtit ca dupa un conucrs incheiat, nu vom mai putea incepe altul. Dar am mers mai departe, nemaiavand ABSOLUT NIMIC de-a face cu ce-a fost. PUNCT TOTAL. Fara piese de concurs aducatoare - aminte, fara cine stie ce in sufletul nostru, in timp ce, repet, nonsalant, organizam un alt concurs. Dar nu inseamna ca daca MAREA DESCOPERIRE nu s-a dovedit a fi cine am vrut noi ca juriu, cautam pe oricine care sa semene la aptitudini in concurs cu acela, si oferim o diploma, doar ca sa avem un substitut....asa, ca sa mearga concursul mai departe. MARELE PREMIU il acorzi odata in viata si cu asta nu e bine in fata lui Dumnezeu sa te joci.

Vezi tu…si in concursurile reale, si in cele ale vietii, metaforic vorbind, trebuie sa pui suflet. Trebuie sa te gandesti si la celalalt. Ca poate, daca nu participa la concursul tau, participa la altul, unde poate chiar obtinea cel mai mare premiu, si juriul ar fi simtit cu adevarat ca el este cel mai bun. Pune-te in locul lui. Greseste in a vrea sa fie MAREA DESCOPERIRE in CONCURSUL VIETII?

Travis, sau cum sa nu te mai saturi de muzica indie

Ma bucur enorm si sufletul meu simte o satisfactie de nedescris in cuvinte atunci cand aflu ca ceea ce scriu aici nu sunt pentru cei care citesc niste simple fraze. Acestea fiind zise, incerc sa trec la ceea ce vroiam sa va povestesc.

Baietii de care va voi vorbi in urmatoarele minute se numesc Travis, si as putea sa spun fara sa gresesc, ca am crescut cu muzica lor. Ce-i drept, aveam cam 13 ani cand am auzit prima lor piesa, dar de-atunci tot cresc... "Why does it always rain on me" [De ce ploua numai peste mine mereu?] a fost prima melodie pe care am avut, sincer, onoarea sa o ascult. Un sound special, o muzicalitate aparte...era ceva in piesa asta ce m-a atras spre genul indie-rock, si de atunci ma declar fan inflacarat a tot ce inseamna Travis, si chiar Coldplay. Mai mult, am fost surprinsa sa aud ca membrii celor doua formatii se inteleg extrem de bine, ca fanii acestora se respecta intre ei. Ba chiar Chris Martin, liderul trupei Coldplay afirma fara retineri ca trupa pe care o reprezinta copie stilul Travis. Ca Travis sunt practic "tata' lor", ca sa zic asa.

Ei bine, Travis inseamna 4 oameni cu o pasiune reala pentru muzica. 4 oameni care isi compun versurile pieselor. 4 oameni care intra in studio si nu ies de acolo pana nu au intors fiecare nota muzicala pe toate partile. Fran Healy, Dougie Payne, Andy Dunlop si Neil Primrose. Ei sunt cei 4 Travis-i, originari din Scotia, care m-au facut sa le cumpar toate albumele, sa vorbesc cu o alta firma de cablu numai ca sa prind canalul muzical unde ii mai difuzeaza si pe ei. Ei m-au facut sa visez, sa creez, sa cant, sa sufar pe piesele lor, sa rad si sa merg mai departe.

Toata lumea e de acord, din cate am observat, ca Travis au o muzica aparte, un sound....altfel, mai melodios, ce te duce cu gandul la speranta si optimism. E suficient sa asculti "Walking in the sun","Flowers in the window", " Writing to reach you"[un soi de parodie la "Wonderwall" semnat Oasis], "Selfish Jean" "Sing" si iti vei da seama ca nu te mint...

Tot ei insa te vor duce pe culmile nostalgiei...asculta "3 times and you lose", "Battleships", "Sarah", "Why does it always rain on me", "Love will come through" etc.


Publicatia "Idependent on Sunday" scrie despre noul lor album, "ode to J. Smith" ca "este cel mai rasunator, inaltator si distrugator de bariere album inregistrat de ei vreodata. Compus in 5 saptamani si inregistrat in doua, albumul reprezinta sound-ul unei trupe re-nascute, re-inspirate si re-energizate." Aceeasi publicatie spune: " Pe cel de-al saselea album semnat Travis, trupa afiseaza, in sfarsit, un dispret fata de orice asteptare si inalta sunetul chitarilor la 11."


Planet Sound ii lauda si ea, spunand ca "singura legatura a celor de la Travis cu trecutul sunt melodiile lor superbe", in timp ce BBC Music spun ca "acest album este cu siguranta ...o graba. Re-imbratisand rock-ul este clar un pas inainte, mai degraba decat un pas inapoi - o reintoarcere la forma".

Fanii Travis sunt in general oameni linistiti, care nu ii huiduie pe ceilalti reprezentanti ai genului muzical indie-rock, care nu se tem sa viseze, sa spere, sa sufere, sa planga, sa rada, sa vibreze, sa traiasca.

Baietii de la Travis se implica des in actiuni caritabile. Solistul trupei, un leu veritabil, Fran Healy calatoreste des in Africa si ajuta copiii saraci din diferite zone ale continentului. Travis au reprezentat un element important in concertul caritabil "Live 8". De altfel, Fran este casatorit cu make-up artistul german Nora Kryst si este fericitul tata al micutului Clay. E o intreaga poveste cu Clay legata de numele penultimului lor album "The boy with no name". N-ati ghicit inca? Baietii isi cautau un nume pentru album, dar Fran mai avea o problema... nu gasea un nume pentru baietelul sau abia nascut. Pana la urma, s-au rezolvat ambele probleme. Albumul a fost numit "Baiatul fara nume", iar baiatul a capatat dupa lansarea albumului numele de Clay.:)

Nu pot alege o piesa preferata de la Travis. Fiecare cantec este o poveste, fiecare sunet imi patrunde in inima, fiecare vers seamana macar putin cu o intamplare din viata mea. MI-as dori sa ii vad macar odata live, nu mai zic ca in visele mele, Travis imi canta la nunta :p

O sa mai vorbesc despre Travis si in alte postari, pana una alta incerc sa aleg o piesa pe care sa o postez aici... nu stiu, sincer, ce sa aleg. Cred ca potrivita ar fi o piesa de pe ultimul album "Ode to J. Smith" - "Song to self" Enjoy!

Cat mai e timp...

Da. Sunt mult prea romantica pentru secolul asta. Sunt mult prea sensibila, mult prea agitata in dorinta de a vedea ca si ceilalti sunt la fel... ca traiesc si vad totul cu sufletul. POate nu va vine sa credeti, dar ne apropiem de un apogeu al distrugerii umane dupa care, nu stiu cum, dar cumva, o vom lua de la capat. De la zero. Unde e blocul de sub soarele acela de vara, cu muntele de molizi in fata? Unde e elasticul si sotronul? Unde sunt copiii dragalasi si inocenti, cu cheia la gat,cu bunul-simt mereu la ei... unde sunt eu si copilaria mea?

Am crescut fara voia-mi, si am crezut ca voi gasi oameni care imi vor spune in fiecare zi cat de bine le este in prezenta mea, indiferent ca mai gresesc. Am crezut ca TE IUBESC spus zilnic e ceva ce nu trebuie sa iti impui. Dar noi ne judecam unii pe altii dupa cate rezolvam in viata, dupa cariera, dupa cate masini avem si ce facem cu ele, dupa cat de frumoasa e casa din suburbie, cu garaj mare si toate acareturile puse la punct, cu geamuri din lemn stratificat, si usa din aia care se poarta acum...

Reusesc sa ma regasesc si sa mai inteleg cate ceva din ce inseamna viata cu adevarat, abia cand calatoresc cu masina... care nu conteaza ce marca e, conteaza ca ma duce pe un drum cu soare, soare care se pierde spre seara intr-un portocaliu amestecat cu un violet pe care nu vi-l pot exprima in cuvinte. Atunci realizez ca timpul se pierde cu fiecare secunda dar se recastiga acolo in strafundul sufletului fiecaruia dintre noi. Nu avem mult timp la dispozitie, dar il putem transforma intr-o eternitate daca stim cum sa il folosim. Tocmai la un drum din acesta, dintr-un loc in altul. Unde vezi...viata in toata splendoarea ei. Cu oameni de tot felul. Tu treci, ei raman cu problemele lor, cu viata lor, si ajungi in alta localitate si vezi alti oameni, alte vieti desfasurandu-se ... Intre localitati, unde vezi doar campuri pustii, sau munti inalti si goi, ai ocazia sa meditezi la viata, la timp, la ceea ce esti tu...

Si apoi, ajungi in locul unde ai crescut. Nu imi imaginam vreodata ca se va schimba ceva in locul acela desprins parca din vis. Ca pick-up-ul cu poveesti e undeva in magazie, ca nea' Traian a mai adaugat un rid pe fata, ca mama si tata stau aninati de geam si imi fac din mana pana vad ca masina dispare in zare... Iti pui centura de siguranta si pornesti din nou la drum. Si viata merge inainte, cu zambet, fara zambet, cu sau fara "te iubesc-uri", cu sau fara sa stii ce te asteapta. De-a lungul drumului, un orizont, cu soare printre nori, si o zi de martie cu doi oameni care privesc in aceeasi directie..

damien rice - older chests
Asculta mai multe audio Muzica »

Fericire a la Catalina ...

O noapte de vara…un cer plin cu stele… inchid ochii si ma simt cuprinsa de o fericire imensa…un sentiment de implinire totala ma incearca, si reuseste sa puna stapanire pe toata fiinta mea… sufletul imi vibreaza, inima canta un cantec inaltator, mintea mi-e tot mai limpede….acum vad clar, cu toate ca am ochii perfect inchisi. Asta pentru ca vad cu ochii sufletului. Vad fericire. Vad libertate. Vad incredere. Vad iubire. Fara intrebari, fara griji, fara temeri, fara asteptari. Deschid ochii. Deslusesc cateva stelute care au o forma aparte si le dau un nume…August…. In fata ochilor mei se desfasoara un intreg spectacol maret, de sclipiri aurii si molizi inalti clatinandu-se usor in bataia suava a vantului prietenos de august. Sunt singura pe o banca, dar atat de intregita de prezenta fericirii. Sunt in parcul Vatra Dornei, e tarziu in noapte, e vara si e minunat…Ingerii zambesc si ei si isi spun unul altuia vestea... Catalina e atat de implinita..exact asa cum si-a dorit...exact asa cum a visat... ar putea sa adoarma acum pe banca asta si nu i-ar fi frica…pentru ca stie ca ar fi protejata de puterea ei, de miracolul din ea, de fericirea pe care sufletul ei pereche i-a oferit-o…de ceea ce ii ofera el, si nu –I ofera nimanui altcuiva…iubire. Doua suflete care pasesc pe aceeasi cale, cu doua stele care vegheaza de sus din inaltul cerului, ca lor sa le fie bine sis a ofere si celorlalti din jur. Cu doi ingeri care ii alina atunci cand tristetea sau dezamagirea ii atinge. Daca am sti…noi oamenii avem si noi aripi. Doar fiindca sunt invizibile, nu inseamna ca nu putem zbura. Nu inseamna ca nu ne putem inalta spiritual, ca nu putem atinge pragul acela care ne tine tintuiti, ca nu ne putem depasi conditia de simplu om… Aripile noastre sunt construite din iubire si din libertatea de a intelege iubire…si din iubirea de a intelege libertatea care nu e libertinaj.

Mediteaza cu mine....

Fotografia pe care o vedeti nu reprezinta altceva decat cuvintele lui Lao Tzu. "Ai incredere in tine. Stii mai multe decat poti crede ca stii. In miezul fiintei tale, gasesti raspunsul...tu stii cine esti si stii ce vrei"...

Cand eram mica, noaptea cand adormeam, primele ganduri in minte erau cele in care ma vedeam pe mine insami deasupra terrei. O vizualizam, si ma plimbam in jurul ei… vedeam mari, continente, oceane, tari… nori… apoi imi plimbam ochii deasupra stelelor..vedeam universul, ma plimbam prin galaxii…si jur ca adormeam atat de fericita… nu pot, nu incerc macar, sa imi explic de ce, la o varsta asa de frageda vedeam ce vedeam, si ma gandeam la univers….

Asta era micul meu secret, si de abia asteptam sa vina noaptea… pe de alta parte insa, ma speria maretia universului, si uneori gandurile astea se transformau in vis, intrau in vis, adica visam pana dimineata micile mele mari expeditii in univers… intotdeauna m-a interesat sa…ma caut…sa ma cunosc mai bine..sa meditez la…mine. Nu din narcisism, ci din dorinta de a descoperi cine sunt,de unde vin, ce caut, ce urmeaza dup ace mor aici… atat de mult mi-am dorit sa aflu, incat mi s-au aratat multe cai de toate felurile, pana am vazut-o pe cea mai buna… intotdeauna am simtit ca nu e prima mea viata… stiu ca suna ciudat, dar asa am simtit de mica, dar tot ceea ce simteam venea in contradictie cu religia de care apartin, astfel ca sufletul meu se afla intr-o scindare continua. Vreau sa cred, si eu cred ca mi-am gasit sufletul pereche in aceasta viata. Nu vreau sa cred ca e doar o etapa in care el a venit sa ma invete ceva sau eu pe el ceva dupa care el pleaca. Vreau macar viata asta sa stea …sa invat o viata intreaga cu el… sa ajung la fericirea deplina! Tot eu sunt exemplul bun de cum tot ce gandesti negativ ti se intampla si atragi spre tine. De aceea schimb exemplul. Pur si simplu. E de ajuns sa caut in adancul sufletului, ca sa stiu cine sunt cu adevarat. Te-ai simtit vreodata fericit ca esti in preajma cuiva…si atat? Ca il vezi sanatos, intreg, ca e langa tine…. Fara sa astepti nimic altceva, ci doar sa te bucuri de momentul asta…? Incep sa vad ca prezentul e atat de interesant…e atat de minunat, e atat de imprevizibil, dar asta il face atat de frumos!!!

Maretia ta ca om sta in prezentul tau, in sensibilitatea ta, in autenticitatea ta. Plangi daca vrei sa plangi, si bucura-te daca asta simti. Chiar daca in secunda asta plangi in hohote, si in secunda urmatoare abunzi de fericire. Nu conteaza ca lumea spune ca esti nebun. Esti doar autentic. Esti tu in tot ceea ce faci. Esti sincer. Esti adevarat. Oricum, in adancul adancurilor sufletului tau, esti doar tu cu tine. Numai tu poti stii cine esti tu cu adevarat. Acolo iti dai tu intalnire cu tine. As vrea sa fiu pe un camp cu flori acum. Sau sa traiesc la tara dar la munte, si mai izolat….ca sa ma inalt un pic spiritual, pentru ca am uitat cum se face. As aprecia mai mult viata si prezentul apoi. Acum scriu la un calculator, tu citesti, iar iubitul meu mananca ananas si se uita la televizor. Si face oamenii din jurul lui fericiti. Toti 3 avem in comun ceva. Prezentul pe care alegem in fiecare secunda cum sa-l traim.

Viata unei SPM-iste...Exclusiv pentru femei!!!

Chiar ca vroiam sa scriu ceva interesant dar mi-am pierdut inspiratia..si cheful...si logica in ceea ce fac. Daca sunt oameni care se despart de alti oameni si dupa o vreme, ajung sa flirteze cu prietenii oamenilor de care recent s-au despartit, atunci nu ma mai mira nimic pe lumea asta. Si cand te gandesti ca oamenii aceia pot fi chiar aproape de tine, pretinzand ca iti sunt alaturi in clipe importante ale vietii...

O a vorbesc despre o problema cotidiana a tuturor femeilor, fara frica fara perdea fara tabu-uri..
Am 24 de ani si un suflet plin de speranta si iubire. Chiar daca unii nu vor sa vada asta. Din pacate pentru unii... din fericire pentru altii, sufletul meu este copilaros, ma simt din multe puncte de vedere o adolescenta inca, o fetita care are nevoie de afectiune, de iubire, de caldura si protectie. Cateodata mi-e greu sa imi spun mie asta. Sa recunosc asta. Pentru ca tot undeva in sufletul meu stiu ca pot la fel de bine, fi matura, capabila sa iau decizii, sa stiu ce vreau. Doar ca in ultima vreme copilul din mine si-a facut mult mai mult simtita prezenta, si am ajuns sa ma simt vinovata pentru asta. E oare atat de grav ceea ce sunt? Cand lumea te vede ca pe-un copil, incapabil de a spune si gandi ceva matur, iti pierzi increderea in tine si implicit in ceilalti..E ca si cum stai si te uiti la tine de undeva de sus si te intrebi de ce nu poti interveni...ai vrea, dar parca esti tintuit acolo. Dar in tot acest timp, stii, ca daca s-ar sti cine esti in sufletul tau, si ca asta e doar un SPM tampit, si al naibii de lung totul ar reveni la normal. Ai zambi si i-ai face si pe altii sa zambeasca.

Dispretuiesc razbunatorii. Oamenii care ajung sa puna in aplicare amenintarile lor. Oamenii care te lucreaza pe la spate. Oamenii care iti inseala orice asteptare, si care se preteaza la chestii josnice. Din fericire, am langa mine omul care nu cunoaste astfel de caracteristici si sentimente urate. Dar uneori nu stii sa faci diferenta intre lucruri spuse la suparare si realitate. De aceea poate ma comport asa ciudat uneori...de aceea + SPM-ul de care vorbesc americancele fara rusine cum se face la noi.. Suntem femei...e-adevarat nu avem o scuza pentru asta dar cu siguranta o saptamana, doua pe luna suntem dintr-odata mai....irascibile, nostalgice, neintelegatoare, si tot ce vrei la peiorativ. Conteaza mult sa fii inteleasa in aceste perioade aiurea, fara sa se considere ca iti cauti scuza la ceva. Fara sa se ia tot ce spui de bun... pentru ca te trezesti ca ai spus ceva ce venea tocmai din acele caracteristici mentionate anterior... unii nu pot intelege cand le spui...:"Crede-ma, parca n-am fost eu in momentele alea..."... Cum sa nu fi tu....doar nu gandeste altcineva in locul tau. Ba...da! Exista afectiuni fizice care au influenta asupra psihicului, si invers.


Niciodata nu voi intelege orgoliosii. Barbatie, feminitate... ce-i asta? De ce cred multi ca daca nu arata ceea ce simt, devin mai interesanti? Mai...demni? E atat de rau ca "ceea ce e in gusa sa fie si in capusa?" Adica sa spui ce simti mereu. Fara temeri. Si daca gresesti, sa realizezi, si sa incerci sa iti revii, nici sa iti cauti mereu scuze, e drept si asta, dar nici sa suferi enorm pentru ceva ce-ai spus si poate nu te-ai exprimat corect, de teama sa nu se perceapa gresit.

Cate complicatii...hai sa simplificam atunci:

1)Femeile sufera majoritatea de SPM. Nu obisnuiam sa am de-a face cu asa ceva, dar iata ca trebuia sa se intample odata si odata.
2)In acele momente, daca "substanţele secretate de glandele endocrine sau ale unor ţesuturi care contribuie la dezvoltarea şi funcţionarea normală a organismului" [luat din DEX], nu functioneaza ok din cauza a factori ca: oboseala sau stress, alimentatie nesanatoasa...etc... - se ajunge intr-un punct in care femeia nu actioneaza normal. Ci mai degraba ciudat. Stiu ca toate sunteti de acord cu mine. De cate ori nu v-ati simtit lipsite de vlaga in aceasta perioada, irascibile, pline de spaima, griji, temeri...cate dintre voi nu ati avut palpitatii, bufeuri. Si va intreb ce va doriti in aceasta perioada? Cu siguranta nu mila...nu compasiune din aceea similara cu cea pe care i-o oferi unui cersetor in gara...ci...un pic de intelegere. Si cand lumea iti este mai rea, si te trezesti cu ditamai cosul pe nas, cand pielea iti devine aspra, si ramane asa cu orice crema ai da...si vizita la dermatolog nu prea are efectul scontat, cand incepe sa -ti fie frica ca "daca si cu parca...?", sa nu se intristeze si celalalt de langa tine mai tare...sa nu te adanceasca si mai tare in starea asta de spirit pe care ai vrea si tu sa o alungi cu orice pret. Pentru ca zi de zi, oricat vrei si incerci, aceste substante nu mai tin cont de tine...SPM-ul asta se poate intinde la unele femei luni intregi fara pauza...incat cand te intreaba cineva...."Ai si tu SPM?" tu sa -raspunzi resemnata: "Da...de vreo 9 luni de zile.."

Intentionam sa vorbesc de Coldplay, dragii mei... dar am ajuns sa vorbesc despre o problema cotidiana in viata unei femei, pe care foarte putini/e reusesc sa o intealaga si sa tina cont. SPM-ul nu e boala, e un sindrom, care te "ataca" mai mult pe plan psihic. Si tot ceea ce vrei, este sa te trezesti din nou, sa te simti mai usoara, mai libera psihic...sa scapi de griji si probleme, sa zambesti din nou... pentru asta insa, este necesara o vizita la medic, pe care majoritatea dintre noi uitam sa o facem, crezand ca problemele nu se pot agrava. Va pot arata un caz real de cum problemele se pot agrava si ajung sa faca rau atat tie cat si celor dragi tie.

Inchei prin a spune ca o sa va ofer Pink si "Please don't leave me"..o piesa extraodinara... desi nu inteleg oamenii ironici, piesa asta e o ironie la adresa despartirii lui Pink de fostul sot, Carey Heart...ei sunt, va anunt, din nou impreuna, pentru ca au realizat ca diferentele dintre ei nu sunt neaparat de netrecut cu vederea...ca de cele mai multe ori, tocmai asta ii face pe oameni sa se completeze. Ideea e sa aiba un plan comun, sa se indrepte amandoi pe acelasi drum, sa priveasca amandoi in aceeasi directie...au invatat ca nu numai cariera e cea mai importanta, si ca viata personala, sufletul, iubirea dintre ei este pe primul loc. P.S: Si PINK afirma ca sufera de SPM:pI don't know if I can yell any louder
How many time have I kicked you outta here?
Or said something insulting?
da da da da-da
I can be so mean when I wanna be
I am capable of really anything
I can cut you into pieces
But my heart is....broken

Da da da-da da
Please don't leave me
Please don't leave me
I always say how I don't need you
But it's always gonna come right back to this
Please, don't leave me

Laura Stoica - dupa 3 ani...

Astazi e 9 martie. La o zi dupa Ziua Femeii, viata arata la fel ca inainte, si traim cu totii cu speranta ca o putem face mai frumoasa. Cu toate acestea, acum 3 ani se stingea din viata o stea a muzicii romanesti. O fiinta atat de puternica la exterior, dar delicata in interior. O femeie care nu a apucat sa povesteasca prea multe apropiatilor ei despre norocul de a fi una dintre cele mai fericite femei din lume.... Dupa multe coborasuri, parea ca, in sfarsit, ea a gasit scara pe care sa urce si sa nu mai coboare vreodata... Din pacate, pe 9 martie, scara pe care urca s-a hotarat sa devina rulanta si sa o urce pana la cer, definitiv.

Laura Stoica a fost si va ramane o fiinta de neuitat, un artist desavarsit, un cameleon prin muzica, fara sa-si piarda adevarata indentitate. O Balanta convinsa, care a luptat cu soarta-i, de multe ori, potrivnica, dar care a reusit sa -si invinga propriile temeri, proprii dusmani, si a reusit sa gaseasca fericirea. Chiar daca, pentru prea putin timp, aici pe Pamant.

Nu am sa uit ziua aceea mohorata si plina de zapada, de pe 9 martie 2006. Ca un traznet mi-a sunat in ureche vestea mortii ei, a logodnicului sau, Cristian Margescu, bateristul trupei cu care canta Laura, si a copilului lor, nenascut inca. Multe zile m-am intrebat de ce i s-a intamplat tocmai ei, de ce atunci, cand, dupa atata vreme, era in sfarsit, fericita pe deplin. Avea 38 de ani, si astepta primul ei copil... Intrebarile au ramas, firesc, fara raspuns, doar Dumnezeu stie de ce a ales sa-i ia pe toti la El... si m-am consolat cu gandul ca probabil acolo unde sunt, le este mult mai bine, si sunt cu adevarat fericiti... Acolo unde nu cunosc ura, resentimente, regrete, invidie, rautate...

Pacat ca Laura este, ca foarte multi alti artisit, de altfel, pretuita de-abia dupa ce a disparut. Pacat ca nu am stiut sa o pretuim atunci, cand vocea ei puternica rasuna in cantecele-i cu versuri atat de profunde, cu un sound atat de sofisticat, si in acelasi timp, de bun-gust, fata de tot ceea ce se intampla pe piata romaneasca in acele momente.

Nu cu mult timp inainte sa plece dintre noi, Laura lansase doua single-uri: "Nu-i nimic", si "Mai frumoasa". Despre ultimul dintre ele, se simtea atat de mandra si spunea ca este povestea ei si a lui Cristi. A apucat sa lanseze single-ul la Teo in emisiune, si a si promovat noul album in concerte prin tara. Ultimul sau concert a avut loc la Urziceni, pe 9 martie... Dupa concert, cei doi logodnici se grabeau spre Bucuresti. O masina "papuc" venea de pe contrasens...soferul adormise la volan...momentul impactului le-a fost fatal. Astazi Laura exista doar in amintirea noastra, prin cantecele ei, prin tot ceea ce Laura a fost.

La 3 ani de la moartea sa, va invit, daca ajungeti sa cititi aceste randuri, sa tineti un moment de reculegere, macar in mintea voastra, pentru acest "actor grabit", si incercati sa pretuiti tot mai mult fiecare clipa a vietii voastre. Niciodata nu putem sti cand se termina ghemul...

Va ofer ultimul single al Laurei, "Mai frumoasa", care are o semnificatie cu totul si cu totul speciala pentru mine!Odihneste-te in pace Laura, oriunde ai fi acum....

Because I love ... September.

Intotdeauna m-am declarat o indragostita convinsa de piesele slow, cu accente jazz, sau in orice caz, de tot ceea ce romanii nostri numeau prin anii '90 "blues" [de fapt, genul muzical "blues" e total diferit fata de ceea ce numeam noi "blues" pana mai ieri, iar unii dintre noi -chiar si azi:p]. Ideea este ca, odata cu revenirea frumoasei Kylie Minogue in atentia noastra, prin 2000-2001, cand s-a reinventat si re-lansat cu piesa "Can't get you outta my head", au inceput sa-mi placa foarte mult piesele cu accente "electro", efectiv ca sound. Multe dintre aceste piese, trebuie sa recunoastem, au un sound care te duce cu gandul la optimism, speranta, fericire... Si cum genul "electro-pop" nu a intarziat sa ia nastere, Kylie fiind numita Regina acestui gen muzical, am inceput sa ascult cam tot ceea ce inseamna "electro-pop". Pana sa ma dezmeticesc eu bine in ceea ce priveste acest gen, a aparut in 2004 in Romania si albumul semnat September, cu acelasi nume. Lucram pe atunci la Radio Dorna, si aveam emisiunea mea...

Tin minte si acum..inca de la primul single, "La la la (Never give it up)", am ramas surprinsa pozitiv, si imi venea sa dansez in cabina de emisie, si oriunde ma aflam, cand ascultam aceasta melodie. Cum pe atunci, nu eram atat de pasionata de internet, ma limitam doar la a presupune: cine o fi September? Or fi mai multi in formatie? De unde sunt..etc... Apoi am primit la radio si cel de-al doilea single September auzit in Romania, "September all over", dar cel de-al treilea EP din cariera September. De abia atunci am aflat ca minunata solista se numeste Petra Marklund, si e originara din Stockholm, Suedia. Ba mai mult, am avut surpriza sa constat ca e doar cu 10 zile mai mare ca mine. Adica are 24 de ani...? Si eu care sincer credeam ca are vreo 30. Petra nu arata deloc rau, insa machiajul o face sa para mai matura.

Spre deosebire de discul single precedent, September All Over s-a bucurat de succes în rândurile fanilor, reuşind să obţină poziţia cu numărul opt în clasamentul oficial din Suedia. În regiunea Scandinaviei, piesa a obţinut difuzare slabă la posturile radio, nereuşind să intre în ierarhia celor mai difuzate piese. În România, in schimb, melodia a ajuns până pe poziţia cu numărul 14.

September a stat în umbră pînă la ieşirea pe piaţă a noului album, numit In Orbit. Acesta a fost produs în prima parte a anului 2005. Toate piesele au fost produse de Jonas von der Burg şi scrise de Jonas von der Burg, Anoo Bhagavan şi Niklas von der Burg, excepţie făcând melodiile "Flowers on the Grave" (scrisă de Steven Elson şi Dave Stephenson) şi "Midnight Heartache" (scrisă de Jonas von der Burg, Anoo Bhagavan, Niklas von der Burg, Donna Weiss şi Jackie de Shannon.

Cele cinci single-uri extrase de pe album: Satellites, Looking For Love, Flowers on the Grave, It Doesn't Matter şi Cry for You au ajuns rapid hituri în Suedia şi au reprezentat modul în care Petra Marklund a devenit cunoscută în Europa. Pentru a promova albumul, September a concertat deseori în Rusia, China, Statele Unite şi Europa, muzica sa devenind mai apreciată de ascultători.

Cry for You a devenit rapid un hit în Europa, câştigând poziţii importante în topuri şi este considerat, după "Satellites", cea mai de succes melodie a Petrei Marklund. În Suedia, piesa a obţinut locul şase în topuri, în România poziţia cu numărul zece, în Olanda locul patru, iar în S.U.A., în cadrul Billboard Hot Dance Airplay prima poziţie. În prezent, "Cry for You" ocupă locul 927 în topul celor mai de succes melodii din toate timpurile. Piesa a fost inclusă pe compilaţia Ultra:Weekend 3.

La data de 20 iunie a anului 2007, September lansa în avans un single, intitulat "Can't Get Over". În luna septembrie a aceluiaşi an a început comercializarea noului album discografic al artistei, numit Dancing Shoes. Acesta reprezintă cel de-al treilea album din cariera sa, pastrand acelasi stil electro-dance-pop.

Pentru a promova albumul, September a început un nou turneu european, compus din mai multe serii de concerte dispuse în câteva ţări. În România, cântăreaţa a susţinut şapte concerte în oraşele mari ale ţării, printre care si Iasi, unde a concertat in Pub 25, pe 9 noiembrie 2007. Datorită succesului obţinut de melodia "Cry for You" în regiunea Ţărilor de Jos, September a semnat un contract cu casa de înregistrări Silver Angel Records. La scurt timp a început comercializarea unei compilaţii numită "Dancing in Orbit". Pe aceasta sunt incluse nouăsprezece melodii lansate anterior de către Marklund. Compilaţia este comercializată numai în Belgia şi în Ţările de Jos.

Intotdeauna m-am intrebat de ce solista i-a ales numele de scena " September", dar de abia acum mi-a traznit prin minte raspunsul... e nascuta pe 12 septembrie 1984...septembrie..september... pai bine, si daca eu decid sa -mi fac formatie, fiind nascuta tot in septembrie, ce nume o sa mai imi pun? :P

Am scris despre September nu doar pentru ca o admir pe Petra ca si voce, sound al pieselor, si look. Am scris despre September pentru ca imi trezeste amintiri frumoase dintr-o vreme in care eram destul de mica pentru lumea asta mare, chiar daca aveam vreo niscaiva 19 ani. Si scriu despre September, pentru ca recent am descoperit piesa, deja destul de veche, "Beacause I love you", de care pur si simplu m-am indragostit, si vreau sa i-o dedic sufletului meu pereche in aceasta viata, alintat Bocanila. O piesa care aduce a ... stilul Kylie Minogue, dar ...cu personalitate. Enjoy!You say that you love me
We both know you don't mean it every day
But somehow you got me
So I'll put up with anything you say

Because I love you I'd rather be with you whenever
Than without you all the time
And I will forgive you whatever
Just to say that you are mine
I love you, do you love me
When tomorrow comes I guess we'll see
When I push in, you pull out
But you still need me

Yes, I do,
Yes, I do,
Yes, I do,
Yes, I do now...

Taking Chances

Ma uitam asa la Celine Dion... toata lumea o stie. Multi o adora dar sunt si multi cei care nu pierd nici cea mai mica ocazie de a o acuza. Fie pentru ca e casatorita cu un barbat cu 26 de ani mai mare ca ea, fie pentru ca refuza cu incapatanare sa se retraga de pe piata muzicala. Dar de ce ar face-o? Inca de la "Ne partez-pas sans moi", piesa cu care a participat la Eurovision in 1988, si pana la cel mai nou single semnat Celine " Taking Chances", artista in varsta de de 41 de ani din Quebec, Canada demonstreaza inca odata ca are cu adevarat un dar de la Dumnezeu.

Melodiile ei te poarta pe un drum plin de speranta, fericire, tristete, melancolie, ca apoi sa te intoarca pe acelasi drum cu tristete, optimism, din nou melancolie si apoi din nou fericire. Celine Dion vorbeste despre sentimente. Celine Dion simte ceea ce canta. E insa destul de ciudata faptul ca Celine nu-si scrie singura textele melodiilor pe care le interpreteaza cu atata patos. Foarte multe dintre piesele preluate de ea de la alte artiste s-au dovedit a fi, insa, no.1 in toate topurile la nivel mondial, si asta numai si numai datorita calitatilor sale vocale extraordinare.

Nu vreau sa vorbesc despre viata lui Celine. Mi-ar trebui zile. In schimb, vreau sa-mi exprim uimirea si admiratia. Sunt uluita. Dupa atata timp, Dion arata perfect. Intr-o tinuta sexy, Celine a interpretat pe 19 august 2008 melodia „Taking Chances” în cadrul unui concert susţinut în Bell Centre, Montreal, Canada.

Ca intotdeauna, extrem de prietenoasa, deschisa, haioasa, superba. Si ma uitam asa, cu ochii cat cepele la o femeie atat de celebra, atat de frumoasa si de sigura pe ea. O femeie atat de indragostita de sotul ei, pentru sanatatea caruia a luptat, cu riscul de a disparea defintiv de pe piata muzicala. O femeie care si-a inceput cariera, nestiind mai deloc limba engleza, o femeie cu dinti inegali si mari ca de cal, dar acre a avut curajul sa se schimbe, sa se reinventeze, fara insa sa piarda o boaba din tot ceea ce inseamna temperamentul si personalitatea sa. O femeie care de la 14 ani iubeste acelasi barbat...

Si cate mai sunt inca de spus despre Celine Dion... cum sa n-o iubesti? Iata "Taking Chances" ["Riscand"]. Urmareste si ...zambeste!

Celine Dion -Taking chances LIVE
Vezi mai multe video din Muzica »

Thoughts on a Spring day...

It's so strange, that you are right here with me, yet I miss every "I love you", and every single embrace. I miss your caresses, your sweet touches, I miss last summer... They say every beginning is wonderful, when it comes to love, but how is it that very few of us manage to make each day a new beginning, how is it that I forgot to be myself?

We're always in a hurry. To cook, to clean, to earn money, to be happy. And all this time, Earth is spinning around with 30 km per hour, with an unimagineable cruelty. I just wish I could hold Time in my hands for at least one second. One small, insignificant, but wonderful second. To feel I have wings to fly, stop Earth from moving, and turn bad into good, hate into love, sadness into happiness.

But, I don't know how, some kind of force wakes me up every day, and makes me realize, I'm just a human being, with hopes, dreams, just like everybody else. A human being driven by the force of pure love, a human being that cannot sleep, work and go on without a strong embrace, a few kisses, an "I Love You" in the middle of the night and a sweet caress...

I just wanna quit fearing that someday I might lose the ones I love, that I might lose you...the man that gave me life, that made me feel life truly has sense, the man with the most beautiful hands in the world. How do I deal with my own fears....?

It's a beautiful spring day, and as I write here, facing my own fears and doubts, I look at the sun, at the clouds and at the trees whispering in the wind, and somehow I smile, and all I can say is: "Sometimes I'm really weird!"...

PS: Ii multumesc matusicii mele dragi, Maria Cretu, o femeie extraordinara, un suflet atat de cald, care abunda de iubire...ii multumesc pentru faptul ca...Dumnezeu m-a ales sa ii fiu nepoata..e o onoare!

2 Martie....sau ce-o fi el...

Astazi e 2 martie...nu ca nu s-ar sti asta, dar in goana noastra de a trai si nu oricum, ci bine, in freamatul si valtoarea vietii, se intampla sa mai uitam ce zi e. Nu e nicio ocazie speciala, as putea spune, pentru care scriu. Nu e ziua mea, nu e ziua nimanui apropiat. Dar cu siguranta este ziua cuiva pe Pamantul asta. La Multi Ani lui, ei, tie, si oricarui om care-si serbeaza ziua de nastere, la multi ani noua, celor care traim si mai speram in frumos, iubire, fericire, bunatate si o viata mai frumoasa ca pana acum.

Nu stiu de ce scriu...poate din dorinta de a intampina cum se cuvine Zana Primavara, poate in speranta ca o sa mai vad/cumpar/primesc ghiocei, frezii, lalele, zambile si branduse, poate doar pentru ca in inima mea uneori isi mai face loc tristetea, cu sau fara motiv, si as vrea sa o alung, doar privind cerul asta senin si copacii astia frumosi din fata Primariei.

Nu-mi place sa fiu trista. Trebuie sa recunosc ca n-am eu atata putere mintala incat sa -mi induc eu starea de tristete, asa din senin, ca nu am ce face. In inima mea, exista o suflare, o suflare divina [pentru ca nu am eu niciun rol, niciun aport in asta, ci bunul Dumnezeu], pe care mie imi place s-o numesc "energia catalineasca". Ei, si energia asta e un fel de echivalent al flerului. Adica o presimtire, o caracteristica a inimii mele, care o face sa stie cand ar trebui sa-si intinda lung antenutele, si sa simta energia celorlalti, sa o capteze exact asa cum prinde o caracatita prada, in foamea ei nestavilita...

Si asa devin eu trista, sau, dupa caz, daca antenutele nu simt acel ceva care sa le dea de banuit ca ar fi ceva nelalocul lui in lumea in care eu traiesc -fericita. Cateodata as vrea sa le tai, as vrea sa nu simt nimic, decat fericirea de a trai azi si atat. Mi-ar fi muuult mai bine. As deveni, ce-i drept mai nesimtita, riscand poate sa sufar mult mai mult, ulterior, cand voi fi aflat anumite lucruri pe care nu am vrut sa le "captez" atunci cand trebuia, dar macar voi fi trait prezentul, si asta ar fi tot ce-ar conta.

Realizez acum ca totusi am o anumita putere mintala sau mentala, sau whatever, care cred ca in clipa de fata si nu numai, nu imi face deloc bine.

Initial, ma gandeam sa aduc o oda primaverii astazi, insa am divagat. Inima mea, ca de obicei, tanjeste dupa exaltare, dar cum exaltarea absenteaza, antenutele sunt intinse la maxim. Si doar mi-e dor, enorm de dor, de povestile lui Creanga, de fulgii de nea de pe pervazul geamului de la Vatra Dornei, de Ace of Base si Celine Dion pe fundal intr-o zi de vara, la 12 ani, cand nu stiam de greutati, responsabilitati, cand nu eram judecata dupa cum arat, ce fac, si cand nu se intreba nimeni oare cat va mai dura pana cand a noastra Catalina va sti exact ce sa faca.

Pentru ca atunci, stiam exact ce sa fac. Eram eu, pentru ca ma simteam in largul meu in tot ce faceam. Pentru ca stiam clar ca indiferent daca fac ceva gresit, nu imi va spune nimeni cat de stangace sunt, pentru ca toti am sti ca nu e asa. Nu ca ar fi aiurea in prezent. Nu. Doar ca viata asta o intelegi si o percepi tot mai corect, pe masura ce trece timpul, si te uiti un pic in trecut si vezi unde ai gresit... si stii ce sa faci in prezent....

Nu mai scriu ca sunt chiar trista si sper ca pana la sfarsitul lui 2 martie sa ma bucur de aceasta zi.

Si-n tot timpul asta, Pamantul se invarte in jurul Soarelui cu 30 de kilometri pe secunda.