Tristete

Stau si ma intreb...am gresit asa de tare in fata lui Dumnezeu? Si daca da, cu ce?  Pricinuiesc lumii  ( pentru aia care interpreteaza aiurea -nu e vba de voi!) -rau, doar prin faptul ca exist? Credeti-ma, nu as fi vrut sa ma nasc, nu eu am ales, am aterizat si eu aici, si incerc sa ma misc prin lumea asta... daca as putea, l-as scula pe tata din mormant, sa-l rog sa dea timpul cu 25 de ani inapoi si sa joace un fotbal pe platou, decat sa ma conceapa pe mine. Dar asta sunt... sunt ancorata in toata treaba asta numita viata, trebuie sa rezist. La toate rautatile, si la tot ce e mai rau din partea unor oameni de la care nu m-am asteptat o clipa.

E pentru prima oara cand urasc ca traiesc.  Cu adevarat! Cand simt o singuratate si o instrainare mai apasatoare ca moartea insasi. Cand simt ca nu mai stiu in cine si daca sa cred. Cand in sfarsit cred ca e bine, se duce totul de rapa... si aflu ca de fapt, nu sunt iubita. De nimeni, asa cum simt ca merit. Si nu ma dau mare...nu merit marea cu sarea. Dar sunt un suflet de om, mai bun sau mai rau si ma doare sufletul asta bun sau rau al meu. Ma doare ca merg orbecaind pe strada si nu mai stiu care e rostul meu in viata. Pana ieri, am crezut ca am un rost...sunt data aici cu un scop...trebuie sa infaptuiesc ceva...speram chiar si maret. Insa azi nu mai cred. Cred ca am fost aruncata din greseala si trebuie sa suport consecintele...

Zig-zagul asta spiritual in care ma zbat, nu numai eu... nu face bine. Crezusem in sfarsit ca atunci cand unor oameni li se deschid inimile din nou, rabdarea este mai mare, asteptarile mai mici. M-am inselat. Si jur ca am incercat sa schimb chiar si chestii care poate nu trebuiau sa fie schimbate, pana la punctul in care poate nu as fi fost 100% eu, totul ca sa fie ok. Nimeni nu se poate schimba peste noapte, total, in bine!!!

In sinea mea, stiu ca sunt puternica, cu toate ca sunt vazuta invers, eventual si proasta si tot tacamul. Inca exista rani la nivel de psihic, si inca sunt slabita dpdv fizic... si e tot mai rau. Dar merg inainte. Cu tot cu tresaririle din toiul noptii. Sunt singura, si poate asa e cel mai bine. Decat sa cred ca sunt iubita de catre cei dragi, si sa descopar, din nou, ca ma amagesc de fiecare data. Ca totul e bine, atat timp cat tu respecti ce vor ceilalti. In momentul in care ai gresit, si ai dat-o in bara, ai fugit de la inima lor.  Cat nu indrznesti sa interpetezi niciun gest al lor. Cat stai in tensiune si astepti momentul in care ei se hotarasc sa iit spuna si tie ce-i in capul lor, cum se simt si de ce... pentru ca traiesti intr-o casa de oameni si nu intr-o jungla, si te bazezi ca ceilalti, orice ar avea, sunt corecti, pe fata, si -ti spun. Fara sa creada ca interpretezi, fara sa creada ca e obligatoriu sa spuna, ci doar sa simta nevoia, cand o sa o simta, sa spuna, sau daca nu, sa anunte ca nu au chef de vorbit.

E clar ca gresesc.Ar trebui sa las..sa astept sa vad cu decurge toata treaba.. am incercat ani de zile...dar de cand ma stiu, asta e o chestie in care rabdarea nu ma tine. In care simt o tensiune, si parca nimic din ce fac nu mai iese ok, pentru ca ma gandesc la omul drag care nu e ok...si nu spune ce are. As da orice sa nu-mi mai pese dar nu pot. Si pentru ce'? Mie imi pasa de orice mic fleac si celorlalti nu le pasa ca eu ma consum. Doar ca am vrut sa evit chetsii de genul... cel de langa tine sa iti spuna ca nu are nimic..si dintr-o discutie oarecare sa se dea de gol ca de fapt s-a suparat pe tine pe o anumita chestie. Si tu sa o afli cine stie cand. Si sa te simti ca naiba ca nu ti-a zis atunci..ca poate intelesese total gresit situatia sau ideea sau ...ce-o fi fost.Poate sunt mai mult obisnuita cu raul decat cu binele, in ultima perioada, dar imi dau cuvantul ca de o vreme fac tot posibilul sa vad pozitivul din jurul meu.Si cu toate astea am momente cand revin la ceea ce m- a caracterizat 2 ani si nu o sa mai intru in detalii... Trebuiesc inlaturata  total din peisaj?

Chiar nu se poate, ca alataieri de ex., cu binele?

Nu e nevoie de mila. Nu de asta am scris eu postul asta. Daca am supaarat pe cineva, imi pare rau, desi lor sigur nu le pare ca m-au facut sa ma sperii de tot si de toate. Reincepusem sa ma iubesc, si era din ce in ce mai bine.  Reincepusem sa iubesc viata si oamenii dragi de langa mine. Acum nu e nevoie sa ma urati voi, ma urasc eu destul. Ma urasc ca nu am plecat in 2007 in State, la munca in studentie, si poate asa, nu mai stricam vietile niciunui roman.

Mi-e dor de acea inocenta de prin 2008. Incepeam sa o simt din nou...de ce sunt numai eu vinovata ca a disparut din nou? Vreau sa cred ca nu a fost totul o spoiala, pentru ca din partea mea nu a fost.
Ghiocelul din mine s-a ofilit iar:(

De primăvară....

Astăzi mă învelesc cu spiritul schimbării. Mă îmbrac în culorile primăverii. Mă deghizez în floare și îmi deschid petalele moi și fragile, după o iarnă grea, în fața Măritului Soare...

Oare ce să-mi aleg să fiu azi? O lalea roz-pal, sau o brândușă proaspătă... ? Sau mai bine o frezie scăldată în rouă, sau de ce nu, o zambilă dulce? Sau poate...un ghiocel inocent?

Sunt ce floare vreau să fiu eu azi... Și mâine, și în toate zilele primăverii, îmi voi alege câte o floare pe care să o reprezint...

O să aștept Iepurașul cu Ouă Roșii în coș...

Am să pun grâu la încolțit într-un vas cu pământ, exact așa cum făceam ani la rândul, cu mama mea, acasă la Vatra Dornei...ținutul munților în care am crescut. Am să plasez un Bocănilă de ciocolată în mijlocul grâului, și-am să mă abțin să nu-l pap până de Paște.

Am să-mi fac mica mea grădină de primăvară, doar printr-un  zâmbet. Și un pic mai multă încredere în mine, și în cei dragi.  Și în viață.

Am s-o ud cu roua iubirii și cu lacrimi de fericire.

Și n-o să  urmăresc special recolta. Ea va crește oricum, pentru că o primăvară bogată, în limbajul meu, înseamnă să fii bogat în suflet.

Primăvara din mine se chinuie mult. Se zbate să iasă la suprafață. Cu tot cu miresmele-i de flori, zumzet de albine și copaci în floare.  Dar... simt peste mine vântul înnoirii... al revenirii la viață. Exact ca și vremea de afară... Cu foarte mare dificultate, și cu multe fluctuații de temperatură. Când Primăvara se chinuie să-și intre-n drepturi.

Am înțeles.... în mine e încă soare cu dinți. De aceea - ca în cele mai frumoase veri petrecute la bunica mea, în care vorbeam cu florile, inventam cântece, râdeam la soare întocmai lui Nică de la Humulești și adormeam la mijlocul zilei pe iarba moale și de -un verde viu - aleg să îmi aleg să fiu o floare în fiecare zi a primăverii 2010. Poate așa, voi topi puțin câte puțin, ce a mai rămas din gheață, și soarele cu dinți din mine.

M-am hotărât. Fiindcă sunt abia la început, astăzi sunt un ghiocel. Sau un clopoțel de primăvară. Fragil, mic, și un pic prăpădit. Nu suflați prea tare, că s-ar putea să mă rup. Când o sa cresc, o să devin pe rând, lalea, frezie, zambilă, narcisă, și tot așa, până o să ajung poate și eu ... o Floare a Soarelui.

Pentru toți cei care stau la  coadă la "ghișeu" să aștepte o bucățică de Primăvară, vă transmit pe calea undelor wireless un Ghiocel, care să vă descrețească frunțile, și ceva ce simt că mă reprezintă în perioada asta:

Lângă bradul din Poiană,
S-a ivit un ghiocel.
Cu scufița pe-o sprânceană,
Slab și mic ca vai de el...

-Ghiocele, ce-i cu tine?
Zice bradu-ncremenit.
-Tu nu vezi ce viscol vine?
Și c-afară-i ger cumplit?

Aruncând priviri distante,
Micuțul zise pe loc:
-Eu am treburi importante!
Ce, crezi că stau să mă joc?

Soarele, zărind căpșorul,
Ivit din zăpada sură,
Și-a deschis radiatorul
Să-i dea la ăst mic căldură.

(Nu e originalul... am introdus ici-colo cuvinte, ca să egalizez ritmul, rima și măsura. Poezia originală o găsiți pe www.copilul.ro/poezie_Ghiocelul_1138.html)

            Enjoy the spring!

Fly Away

Cred ca, fara sa exagerez, asta este piesa dominanta a copilariei mele, in care ma regasesc mereu... si pe care mi-e mereu tot mai drag sa o ascult:)


We're gonna find a stairway to the shining stars tonight.
We close our eyes just you and I. We're gonna fly.
We're gonna fly through all the centuries and all the times.
And maybe we will find a paradise.

Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine.
Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine tonight.

We're gonna dream a hundred dreams.
A thousand fantasies. And our heartbeat is ringing in the air.
We're gonna meet the lovers - Romeo and Juliet.
And maybe for one night. We're gonna stay there.

Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine.
Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine tonight.




Vom gasi o scara catre stele stralucitoare, in aceasta noapte,
Inchidem ochii, doar tu si eu... vom zbura...
Vom zbura prin toate secolele si mileniile...
Si poate, asa... vom gasi un...Paradis.

Sa zburam...Sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului....
Sa zburam...sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului,
In aceasta noapte....

Vom visa o suta de vise,
O mie de fantezii...
Bataia inimilor noastre suna in aer...
O sa-i intalnim pe Romeo si Julieta...
Si poate, pentru o noapte, vom ramane langa ei...


Sa zburam...Sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului....
Sa zburam...sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului,
In aceasta noapte....

Otrava proprie-mi vieti in cautarea antidotului.

 All credits go to Ioana.


"Am invatat sa tac. Am fost invatata sa tac. Am fost nevoita sa tac. Am fost o persoana foarte vorbareata, nu m-as mai fi saturat de vorbit, de pus sufletul pe tava, sa incerc sa le arat tuturor cum sunt eu, sa-i fac sa ma inteleaga, doar-doar ma vor intelege mai bine si ma vor accepta mai usor asa cum sunt.


Dar am invatat sa tac, chiar daca vorbesc. Nu stiu daca intelegi. Sa tac, sa las de la mine. Sa ma intorc tot acasa, si tot la aceeasi masa sa mananc. Viata te invata. Oamenii te invata. Acum sunt rugata sa mai zic si eu ceva. Sunt rugata sa zambesc. Mi se reaminteste ca ca zambetul meu face sa rasara soarele. Facea. Zambetul meu? Eu? Zambet? Da. Candva radeam mult, radeam mult si natural. Acum zambesc de convenienta sau ca sa fac placere cuiva. Zambesc ironic cand as dori sa strang din dinti. Am uitat sa vorbesc, am uitat sa ma exprim, am uitat sa zambesc.

Erau primaveri in care eram fericita doar fiindca simteam mirosul ierbii. Erau veri in care eram fericita doar fiindca ardea soarele si miroaseau florile, sau fiindca nu mai trebuia sa ma trezesc cu noaptea in cap, fiind in vacanta. Erau toamne in care culegeam frunze uscate si le expuneam in casa, ca bibelou. Bibeloul naturii. Erau ierni in care ieseam cu saniuta, sau fara. Ma dadeam pe gheatza, si cadeam, si ma loveam, si sufeream, apoi ma laudam ca am cazut. Ca doar ma jucasem…

Acum anotimpurile sunt mereu la fel. Bate vantul de 2 sau de 3 ani in continuu, indiferent de anotimp. E soare si bate vantul, e frig si bate vantul. Noaptea e acalmie. Uneori e atat de calma noaptea incat am senzatia unei iminente furtuni in ziua ce urmeaza.

Si erau timpuri, ani si ani, trecuti, in care abia asteptam sa vina noaptea, sa rasara luna. Credeam ca luna e sora mea, sau stapana mea. Ma simteam o fiica a universului…acum abia astept sa vina noaptea pentru a-mi castiga dreptul la cele cateva ore de somn, niciodata suficient de odihnitor…

Ma intreb: oare e vina mea sau e vina altcuiva? A cuiva anume? E vina vietii, a lui Dumnezeu, a vreunei entitati mai presus de vointa omeneasca?

Oftez des…ma doare in piept adesea…dorm superficial…nu mai visez…sau daca visez, visez urat si cu niste chestii pe care in somn nici eu nu mi le explic... si ma trezesc tulburata si rusinata. Ma intreb uneori daca am vreo dorinta. Si sunt convinsa ca nu. E ciudat...am planuri de viitor, vreau o gramada de chestii sa fac, dar cand zic ca e bine, se intampla inevitabilul si realizez ca nu mai am  nicio asteptare de la viata. Un singur lucru astept: iubire NECONDITIONATA, cu un realism adecvat, nu exagerat! si daca nu e iubire, atunci macar liniste. Sa fiu lasata in pace. Sa nu ma intrebe nimeni nimic.

Concediul ideal: eu cu mine, singura undeva, unde nu cunosc pe nimeni. O alta tara eventual unde nu stiu limba. Sa traiesc elementar. Aer, apa…sol…padure…soare…pat-dorm, strachina-mananc. Soare-traiesc. Apa-respir. Aer-ma incarc. Vant-ma inarmez.

Traiesc intre mine si un barbat. Traiesc intre viata mea si a unui barbat. Nu sunt nici eu, nu e nici el. Cred ca amandoi suntem undeva la mijloc. Pe mine am uitat sa ma mai iubesc, dimpotriva, m-am invatat sa ma urasc. Pe el, as vrea sa-l pot uri suficient ca sa nu-l mai pot iubi. Dar..nu-mi iese. Din contra.

Am un apartament superb, pe care nu mai simt ca il doresc. As vrea sa ma mut oriunde, altundeva, in orice conditii, oricat de mizere. In casa mea am, legal, cele mai mari drepturi. Dar nu am drept la cuvant. Si la liniste. Vreau sa stau in chirie, dar sa am acea liniste de la inceput.

Sunt o impostoare in propria viata. Ma insel singura. S-ar zice ca-mi fur singura caciula. Ma complac in situatii neintelese si care nu-mi fac placere. Accept orice ca sa nu refuz pe nimeni. Daca gresesc? Mai bine sa accept si sa vad despre ce e vorba. Decat sa dau cu piciorul la ceva ce poate fi bun. La urma urmei, nu vreau sa refuz pe nimeni, ca sa nu ranesc pe nimeni, sa nu iognesc pe nimeni. Dar pana la urma sfarsesc prin a face oricum mult rau. Mult mai mult decat as putea sa fac cu intentie. Oare tot ce ating eu moare? Oare e blestemul meu ca sa distrug tot ce iubesc? Sau sa fiu distrusa de cei ce ma iubesc…nu…aberez… Eu sunt otrava proprie-mi vieti. In cautarea antidotului. Asta ar trebui sa fie titulul scrisorii.

Sunt o fiinta polivalenta. Sunt buna la toate. Dar nu excelez in niciun domeniu. Vreau. Multe. Dar nu fac nimic. Vreau schimbare dar mi-e frica sa ma mai schimb, mi-e frica sa nu ma pierd de tot, pentru ca deja nu mai stiu cine sunt. Sunt altcineva pt fiecare. Sunt ce vrea fiecare sa fiu. Dar EU? EU CINE SUNT? Pentru mine ce sunt? Pentru mine ce fac?

Si din nou oftez.

Sarcastic.

Acid.

Ma simt ca o hemoragie pentru propriul organism.

Mi-e foame de viata. Mi-e foame de pasiune si tumult. Si totusi vreau liniste. Liniste si intuneric, liniste si lumina. Caldura. Caldura.

Vreau sa am familia mea, si o am. Dar mi-e frica de viata ce urmeaza. Inca nu mi-am trait copilaria, desi nu pot spune ca am avut o copilarie nefericita, ci din contra. Am fost cel mai fericit si ingirjit copil din toate punctele de vedere. Atat de mult, si cu atata dragoste, incat nu mi-am luat-o in cap, ci pur si simplu am refuzat sa mai cresc. Asa ca am ramas cu sechele pentru restul vietii. Vreau sa copilaresc, si mi-e frica sa imbatranesc. In tinerete eram certata ca nu stiu sa fiu copil, ca sunt prea matura. Acum sunt certata ca nu sunt suficient de matura, ca sunt un copil. Oare cate suflete am? Oare un suflet se poate imparti? Simt ca ma rup. Intre mine si restul. Sau intre ce sunt si ce vreau sa fiu. Ma rup, ma sfaram sub propria greutate. Ar trebui sa invat sa construiesc, si sa repar, sa tamaduiesc si sa alin, sa modelez si sa intaresc. Cate vieti intr-una?

Ce bine ar fi…daca as putea sa deschid geamul ca sa intre soarele…si sa intre in mine…sa simt caldura in vene, sub piele.

Degeaba ma iubesti daca nu stii sa mi-o arati, sa ma faci sa inteleg. Degeaba ma vrei, daca ma lasi sa plec. Degeaba ma tii, daca eu sunt departe. Vreau doar sa plang si sa rad, sa nu mai tac. Sa se aleaga. Una din variante. Sa nu mai fie cale de mijloc. Sa nu mai bajbai. Sa nu mai incerc, sa nu mai caut. Sa stiu. Sa vreau, sa am.

“Il vreau. Il voi avea. Il am si acum.”

Sec.

Mi-e ciuda ca scriu. Am uitat sa vorbesc. Dar daca nimeni nu ma asculta?! Unde am gresit? Unde gresesc mereu? De ce daruiesc atata? Mai am de dat?

Si mi-e dor sa lasi de la tine in momentele urate, cu acea puritate de la inceput. Sa ma faci sa vad unde gresesc, comportandu-te normal, si nu asa... Pentru ca asa, in felul asta, de acum, mi-e doar frica si lehamite de toti si de toate. Chiar nu simti un bob, un graunte de iubire pentru mine?
Mi-e dor sa te aud ascultandu-ma, zambind si atat. Fara dojana, fara sfaturi de om experimentat, ci doar un zambet si un sarut pe frunte.
Mi-e dor sa aud pe cineva vorbind. Mi-e dor sa ascult problemele cuiva. Candva lumea venea la mine sa-si spuna pasul si sa capete alinare si sfaturi. Acum nimeni nu mai vine la mine sa-mi vorbeasca.



"Nu stiu pentru cine scriu, dar stiu de ce scriu. Scriu ca sa ma justific. In ochii cui? Am spus-o deja, dar infrunt ridicolul de a mai spune-o o data: in ochii copilului care am fost." Octavian Paler - Desertul pentru totdeauna


Plang. Si plang. Si plang. De ce plang? Nu inteleg de ce plang. Poate din cauza ca nu am mai plans cu adevarat de cand eram copil. Imi e rusine. Imi lezeaza integritatea.

Si totusi vreau sa plang, sa ma descarc, sa ma curat. Ma purific. Imi e rusine cu mine, de mine. Plang pentru mine si din cauza mea. "

Pe tine ce te face fericit?

Draga Andreea, nu m-am putut abtine:p

Tu chiar nu vezi ca fiecare zi incepe si se termina la fel pentru tine? Ca esti prins in cleiul acesta ucigas? Poate ti-e mai comod asa, in banalitate si rutina..sau poate tu astepti o zi anume cand totul se va schimba..poate iti proiectezi fericirea in ziua in care te vei angaja la firma mult visata..sau in ziua in care iti vei intalni "jumatatea"..ziua in care te vei casatori,si va aparea primul copil,apoi al doilea..Daca observi tu bine,fata de momentul in care te afli acum,acest viitor fericit e plin de responsabilitati..Atunci va trebui sa fii omul serios,punctual,rational, etc etc..Atunci vei depinde de un ceas, de un sef, de familie...

Acum nu depinzi de nimic..Nimeni nu intreaba de ce nu esti la 10 seara acasa, nimeni nu te tine 8 ore legat intr-un birou, si nu iti pui ceasul sa sune la 5 dimineata..Nu ai de platit facturi, de facut calcule, de reparat teava din baie sau de cumparat iaurt..Poate ca acum le face altul in locul tau,si tie practic nu iti revin prea multe griji..Ai de mers la scoala,dar si acolo stii sa te fofilezi si te duci doar daca nu ploua, nu ninge, si nu e cursul de la 8..ai de invatat in sesiune, dar si atunci te fofilezi..faci o ultima fortare pe ultima suta de metri si stii ca o sa iasa bine..  Ai de cheltuit rational banii pe care ti-i trimite mama,d ar stii ca daca se vor evapora prea repede,mama e acolo, gata sa te ajute..Bani care, de altfel, hai sa fim cinstiti, in mare parte, tot pe micile tale mofturi se duc,ca deh ,asta e..berea si clubul de final de saptamana sunt sfinte..la fel si pachetul zilnic de tigari, la fel si hainele de Kenvelo...Ce responsabilitati mai ai tu? A..poate ai un partener si poate,cam odata la 2-3 zile faci efortul de a-l scoate la o plimbare sau orice alta forma de socializare..sau efortul de a-l suna in fiecare zi pentru a mai face schimb de banalitati si amabilitati..Plus mesajele cu "pui, ma gandesc ma tine..te pup dulce, bla-bla"..

Cam asta ai tu de facut..sa te strecori printr-o facultate, sa supravietuiesti pe banii parintilor si sa intretii relatii sociale cat mai pline de "miez"...in fond, sa te distrezi pe cinste, ca, ce pana mea, odata are omul 20 de ani...
Deci..de ce ti-e atat de greu? de ce astepti momentul X si ziua Y pentru a fi fericit? De ce ti-e lene? De ce ti-a pierit cheful si interesul? De ce tu faci exact ce fac si eu si toti facem acelasi lucru? De ce daca e unul cu mai mult curaj, care se plimba prin ger la 2 noaptea de placere, si se rade in cap sau isi face parul roz sau se urca in primul tren si pleca unde vede cu ochii ..de ce il privim ca pe un ciudat? De ce eu ca femeie,la 20 si de ani, nu mai pot purta rucsacel cu iepuras pentru ca vai, e atat de ciudat si de copilaresc si de iesit in afara normelor morale a maselor mediocre? De ce daca as spune intr-o zi ca ies sa ma plimb pe o ploaie torentiala, mi-ai zice "esti nebuna, n-ai ce face"..de ce daca va zic ca vreau inca sa mai citesc Basme Nemuritoare veti avea un zambet in coltul gurii? De ce daca vreau sa plec maine dimineata sa vad marea si apoi sa vin inapoi cu primul tren, imi veti zice ca e o pierdere de timp si de bani si ca sunt nebuna? De ce daca m-as rade maine in cap sau m-as tunde periuta ma veti considera ciudata?

Dar nu despre asta era vorba..era vorba despre fericirea pe care nu suntem suficient de pregatiti sa ne-o asumam..doar ne-o imaginam, presupunem ca este undeva si ca ne asteapta pana o vom gasi intr-o zi..nu ne bucuram de lucrurile marunte, si tot ce e frumos in viata noastra, e luat de bun si de normal..azi,de exemplu am fost fericita cand am vazut pe net poze si filmulete cu niste catei tare draguti,pomeranieni..acum cateva zile,am fost tare fericita cand am vazutla un tiganas primii ghiocei de anul asta..am mai fost fericita cand am vazut la Albina un catelus de plus tare simpatic..dar tot nu cred ca e suficient..as vrea sa fiu fericita maine dimineata ca ma trezesc si ca toti cei dragi mie imi sunt alaturi, ca suntem vii si sanatosi cu totii, ca avem unde sta si ce manca..sa fiu fericita cand vad ceva dragut, cand aud o melodie care imi place, cand ma intalnesc cu o persoana draga....

Cum ar fi ca avem sufletul batatorit, si trebuie doar sa dam la o parte crusta aceea pentru a fi fericiti...Sa iesim din limitele lui 'e normal", "e bine", "asa se face"..Sa putem sa ne urmam orice instinct (atata vreme cat nu facem nimanui rau), orice pornire de a iesi din tipare..sa infruntam teama de a gresi, de a parea ciudati,de a fi altfel..
Sa facem ceea ce ne face cu adevarat fericiti...caci petru asta nu aavem nevoie, de multe ori nici de bani sau lucruri marete...

Pe tine ce te face fericit?
Ce te-ar face fericit dar ti-e teama sa incerci?
Ce te-ar face fericit dar ti-e teama sa incerci "de gura lumii"?
Ce ai fi putut incerca si iti pare rau ca n-ai facut?


In ciuda faptului ca e textul e scris la persoana I singular si la peroana a II-a, "Eul" de mai sus nu o reflecta in totalitate pe Catalina,desi in mare masura sunt gandurile ei, iar prin "Tu" nu ma refer la tine cel care intamplator sau nu imi citesti aberatiile..Ma refer la un oarecare "tu", o persoana reprezentativa speciei si generatiei din care facem parte..Orice asemanare cu tine ca persoana poate fi o coincidenta sau poate fi dovada faptului ca te-am incadrat bine intr-o categorie sociala..

...

Why can't we be just happy? Without  big ego...and selfishness? Don't you feel anything for me anymore? Am I anything to you at all?

Despre lucruri simple, greseli, orgoliu si Jennifer Lopez

Despre lucrurile simple....transformate in prejudecati, probleme, certuri si ...nimic.

Jennifer Lopez included.

Ce au de a face toate una cu celalata, descoperi citind post-ul meu de azi.

 Nu incerc sa o plagiez nicidecum pe Mihaela Radulescu, insa simt nevoia sa vorbesc despre lucrurile simple. Acele lucruri care par atat de lipsite de importanta, dar care pentru mine cel putin, sunt vitale in viata. Pe masura ce tastez litere, imi dau seama tot mai mult ca simt in sinea mea o detasare fata de tot ceea ce ma ranea pana acum. Vorbesc serios... sunt intr-un soi de "lasa-ma sa te las..." , intr-un fel de lene, dar nu propriu -zisa, nu lene din aceea fata de curatenia din casa. Ci mai degraba mi-e lene sa sufar. Mi-e scarba sa mai dau vreo importanta cuvintelor urate, amenintarilor, jignirilor. Mi-e pur si simplu lehamite sa-mi mai doresc sa fiu inteleasa, si nu doar considerata principalul vinovat al actiunilor celor din jurul meu. Sa fie de la zecile de pastile din ultimile doua luni? Pastile ba pentru raceala, ba pentru reumatism, etc samd... Dar e pentru prima data cand ceea ce urmeaza si vreau sa fac pe plan profesional intra pe locul I fata de orice alt plan. Sunt imuna, in rest, la orice altceva.

 Tot se spune ca nu e bine ca intr-o relatie sa se caute vinovati. Si pot confirma asta. Asa cum zic si ceilalti, a cauta mereu vinovati, sau a da mereu vina pe una si aceeasi persoana mereu egal esuarea ,in timp, a relatiei. De ce? Pentru ca e logic, chiar daca numai unul ar fi vinovat mereu, frustrarea ca i-o spui de fiecare data nu-l va lasa nici pe cel mai puternic om de pe Terra sa isi revina sau sa se schimbe. Din contra, va acumula frustrari si umilinte, si va riposta la orice mic semn care ii arata lui ca armonia pe care si-o doreste se poate dezechilibra. Evident, un astfel de om mereu invinuit, pe drept sau pe nedrept (nu asta conteaza), nu poate avea o notiune a armoniei clara. Nu ii caut scuze unui astfel de om, dar el chiar nu poate avea o notiune clara de armonie si stabilitate. Asta pentru ca nici nu a vazut asa ceva, din moment ce i se tot reproseaza una-alta. De aceea, in mintea lui, incearca sa schimbe ceva, incearca sa proiecteze un soi de imagine a ceea ce ar putea sa insemne armonia in relatie. Si ii vin idei de comunicare, pentru ca el chiar isi doreste asta, idei de sinceritate totala si directa in relatie, idei de tandrete si iubire... Si poate, intr-o zi, asteapta sa ii dai vesti nu numai prin telefon, ci si acasa. Si evident, greseste, pentru ca daca partenerul are o zi mai proasta si nu simte nevoia sa vorbeasca acasa despre ce i s-a main intamplat la munca, ar trebui inteles. Perfect de acord. Dar cum ramane cu omul, a carui frustrari si dorinte de comunicare nu sunt inca bine stabilite, care nu ar trebui certat si considerat vinovat, mereu, chiar de-ar fi asa.

Greseli...despre lucruri simple.

 Dar...nu e asa. Pentru ca oricat de perfecti am tinde sa fim, nu suntem. Si greselile apar. O simpla vorba spusa unui om, vorba spusa la nervi si pe care tu nu dai 2 bani cand o zici, il poate durea mai mult decat orice palma. Bineinteles, asta nu inseamna ca ideea principala e sa ii tragi palme sau sa te comporti violent. Apropo, niciodata nu am inteles oamenii astia. Cat de provocat ai fi, si cat de tare ti-ai pierde cumpatul, cand iubesti sau cand ti-e drag de cineva, cum ai putea sa te uiti in ochii lui si sa nu te doara ca ii dai o palma... indiferent cat de mult ar gresi...si mai ales sa stii ca e mai neajutorat decat tine, ca nu are puterea ta fizica...si ca emotional, il va afecta gestul mult, foarte mult timp... Prea multe cazuri la TV si nu vreau sa mai vorbesc despre asta.

 Nu..perfectiune nu exista. Ca sa vii cu tupeu si sa spui ca nu gresesti niciodata, inseamna sa ai o doza mare de lipsa de bun simt, de ingamfare si ...de orgoliu. Da, orgoliul, acest dusman latent care zace in multi dintre noi, si care pune stapanire pe sufletul unor oameni, pana ii transforma in niste sclavi. Sclavi ai unei gandiri proaste. Cei mai multi oameni orgoliosi sunt cei care spun despre ei insisi ca nu sunt orgoliosi. Sunt atat de mandri si trufasi incat le este pur si simplu teama sa isi piarda din credibilitatea obtinuta...le este teama ca cineva sa vada si partea lor slaba. Le este teama, cu alte cuvinte, sa -si accepte propria conditie de om...aceea de a fi uman, in primul rand. Li se pare ca ei au descoperit Universul, ca ei au stabilit reguli si principii care nu pot fi incalcate de nimeni. Decat de ei insisi.

Bullshit! Ca sa spui ca omul care plange e slab, e cea mai mare dovada de orgoliu pe care o poti avea. Si de ce, ma rog, sa-mi ascund lacrimile? De ce ma fac lacrimile mai putin puternica? Nu! Oameni buni, incetati cu prejudecata asta cu plansul. Daca o femeie plange, se spune ca boceste. "Ca toata ziua asta stii sa faci...sa bocesti..." Sunt vorbe care dor, si iti rasuna in minte de fiecare data cand te emotioneaza ceva. De parca ti-e si frica sa mai plangi de fata cu omul de langa tine. De parca nu e uman sa versi lacrimi. De parca nu si el a plans cand s-a nascut, facand astfel dovada doctorilor, ca e viu si sanatos.

 Inteleptul Osho, cu care nu sunt total de acord in privinta multor lucruri, are dreptate insa cand spune ca trebuie sa lasi mintea, sufletul si organismul sa isi urmeze cursul firesc. "Daca simti nevoia sa razi, razi din tot sufletul, daca simti nevoia sa plangi, plange din tot sufletul." Fara temeri, fara a tine cont de cine e langa tine... plansul e una dintre cele mai eficiente metode de a scapa de o incarcatura negativa...de ceva ce ai experimentat si te-a marcat profund. Adica arfi mai bine daca as tine in mine, si as izbucni pest luni sau ani... cand "ecoul" trairilor mele poate lua o turnura neasteptata? A se vedea cate cazuri de oameni care ajung sa se sinucida, sau sa ucida oameni dragi, pentru ca au fost mutilati psihic, prin aceea ca nu li s-a permis, sau au fost judecati ca fiind "lasi" sau "slabi" pentru ca plang.

Orgoliul, inamicul ascuns al sanatatii oricarui cuplu.

 Cand pune stapanire pe om, il distruge lent. Il face sa creada ca numai el detine controlul, ca numai el stie tot, ca numai el poate hotari, ca numai el  este perfect, si ceilalti sunt prosti. Atunci cand hotarasti sa iti unesti destinul cu al altcuiva, nu include si orgoliul in ecuatie. Pentru ca pur si simplu nu va merge. Nu are cum. A nu-l lasa pe celalalt sa se ocupe de lucrurile casnice, in sensul de a nu-i lasa putere de decizie de unul singur in unele chestiuni, inseamna privare totala de incredere. Inseamna a-l face sa simta ca nu valoreaza nimic. Nu e normal sa nu poti pune o perdea in casa pentru ca asa vrei, pentru ca esti femeie, si e logic ca tu sa te ocupi de asa ceva, nu barbatul, si el sa-ti spuna ca nu! ca la vara... nu e normal sa nu poti invita rude la tine, pentru ca el zice nu! ca nu vreau eu!!! - si sa te intrebi de ce oare se mira el ca nu are pe cine se baza, daca el insusi nu te lasa sa te comporti firesc, sa iei decizii firesc, normal, cautand TU solutii pentru ceea ce ti-ai propus, consultandu-te logic, cu EL, dar avand acea incredere din partea LUI ca stii ce faci.  Si asta se intinde la multe "domenii". Nu vorbesc din proprie experienta, dar stiu multe fete care patesc asa. Asta nu e relatie normala. Se cheama DOMINARE, si mai devreme sau mai tarziu, cel dominat, care nu se poate desfasura normal, va decide sa ....decida de unul singur.

Orgoliu: nu admiti ca si tu gresesti, nu-ti ceri scuze, blamezi lacrimile, jignesti, dupa care nu vorbesti cu zilele....

Inainte de a lua decizii pripite, inainte de a fugi in bratele primului venit/primei venite, inainte de a da cu piciorul la ceva frumos, oamenii cu orgoliu (pe care nimeni nu-i uraste, nu are nimeni nimic cu ei, dar nici nu ii aclama pentru faptele savarsite din prea multa trufie) - ar trebui sa se gandeasca atat:

1. Nimeni nu le va spune in fata cat de prost gandesc ca sunt asa orgoliosi.
2. Majoritatea problemelor aparute in afara relatiei (adica oriunde altundeva, la servici, cu prietenii etc) vin tot din orgoliu si din neputinta de a lasa de la ei, de a ceda macar putin.
3. O parte din problemele din relatie isi au radacina adanc infipta in orgoliul lor. orgoliosii pot sta luni de zile fara sa-ti vorbeasca dupa o cearta, sau daca iti vor vorbi, iti vor vorbi in doi peri, ironic si zeflemist, pana isi revin. asta daca isi revin, ca la ei nu ai niciodata cum sa stii, daca nu cumva iti mai poarta ranchiuna undeva in suflet. de obicei iti poarta, si la orice ciondaneala vor avea grija sa iti aduca aminte cum i-ai suparat tu acum 7 luni si 1 zi, si cum le-ai suparat rudele si tot asa... ca sa nu-ti mai zic ca nu te vor invita niciodata la masa, nu vor mai imparti nicio bucata de portocala cu tine, dovedind ca sunt imaturi si incapabili sa comunice normal. cearta e cearta pana la urma, si nu trebuie bagata in aceeasi categorie cu ce mancam la masa, mancatul impreuna, etc.

 Cea mai stringenta problema a orgoliosilor: nu isi vor cere niciodata scuze, adica ei nu pot fi umani si demni de a recunoaste fie si vina cea mai mica pe care o au. din contra, ei ii considera pe cei care admit ca mai gresesc si isi asuma vina - drept slabi. pe cand, cat de ridicol stim cu totii ca poate fi un om despre care tot stiu ca greseste la anumite faze, numai el/ea nu vrea sa recunoasca. incat, pana si ceilalti au renuntat sa ii mai reproseze cat de mult greseste prin a nu recunoaste cand greseste, astfel incat ii dau apa la moara sa devina si mai...orgolios.  pana acum, la cele mai mari certuri, cu siguranta cel neorgolios grabeste impacarea, incepand primul sa vorbeasca, sa cheme la masa, sa inceapa o discutie sau orice...orgoliosii nu realizeaza catusi de putin ca daca se intampla sa aiba langa ei o persoana diametral opusa la faza cu orgoliul, adica ne-orgolioasa, pot rezolva orice problema mult mai usor, daca lasa din orgoliu si  recunosc unde este vina lor..daca incearca frumos si tandru, sa arate celor ce au gresit ca au gresit, si ca de aceea ei, mai orgoliosi din fire, au reactionat mai urat. dar ca le pare rau, si vor incerca si ei pe viitor sa fie mai ok atunci cand sunt provocati, poate fara vointa celuilalt. si ar fi suficient. "celalalt" cu greseala, se va simti mult mai umilit si mai vinovat, in momentul in care te comporti frumos cu el cand greseste, si va actiona muult mai rau cand il vei starni prin jigniri si ofense.


 "Chiar daca eu gresesc, stapaneste TU duhul blandetii. Imi va fi prea rusine ca sa mai repet greseala. Jigneste-ma si ironizeaza-ma odata, si creierul meu nu va mai putea functiona normal. E logic ca voi continua sa vorbesc, din cauza durerii provocate de modul in care-mi vorbesti..."

4. Orgoliosii sunt oamenii extremelor. cica nu exista gri, ci doar alb sau negru. tot ei sunt cei care recunosc ca traim vremuri grele, in care trebuie sa mai faci sacrificii si economii si tot felul de chestii ca sa iti fie mai bine. adica pana la urma, tot e vorba de gri. alb si negru sunt situatiile disperate, in care deciziile sunt de cele ai multe ori, iminente si riscante de-a dreptul.  vremurile in care traim, nu ne lasa aceasta oportunitate de a trai ori ,alb ori negru. societatea in care traim, din pacate, te face sa cauti solutia de mijloc...sa impaci si familia, si serviciul etc samd. da, gri-ul nu e o situatie fericita, dar cel putin nu e o extrema riscanta, de care societatea de azi se fereste cat poate de mult, pentru ca nu are de unde sa-si asume extreme riscante. pur si simplu nu are cum.
5. Cel mai grav este sa lasi orgoliul sa-ti distruga relatia sau bazele familiei. sa te certi cu oricine care se ia, chiar si fara drept de tine, dar cand stii ca cearta cu ei, te va aduce iar intr-un stadiu in care trebuie sa o iei de la capat, cand si altii depind de tine, well...atunci e nasol. atunci inseamna ca nu ai depasit pragul de adolescenta, pubertate, sau in fine, 20 si un pic de ani, cand da...iti permiteai sa te iei cu oricine la harta si sa demonstrezi cine esti tu. dar de la o anumita varsta, intelepciunea ar trebui sa isi spuna cuvantul. in lumea asta vei cunoaste tot soiul de oameni, oricum o dai. unii mai destepti, de la care te vei grabi sa inveti, altii mai prosti, care te vor intrece fara o baza reala si te va durea. te va rani in orgoliu...si da, orice om are o doza mica de orgoliu. nu am zis ca nu. dar sa nu rezisti sa ai de-a face si cu oameni mai prosti ca tine, si sa-i accepti asa cum sunt, cand e atat de greu sa ai de-a face cu orice in zilele noastre...e pur si simplu... si dreptatea ta, dar si un pic de imaturitate si de orgoliu!
6. Sa spui ca un om normal nu are nicio grija pe lumea asta, e si mai mare orgoliu. asta pentru ca tu orgoliosule nu vrei niciodata sa arati ca ai si tu griji. de parca tu vii de pe alta planeta, unde e totul roz, bine si frumos. aa...dar cand sunt probleme care te privesc si pe tine, din egoism, incepi sa le reprosezi altora ca nu isi fac suficiente griji cu privire la acea problema, si ca o trateaza cu superficialitate. vaaai, cum s-a trezit dintr-odata spiritul de om realist, cu probleme de rezolvat in viata!

Repet..nu fac parte din persoanele care trec prin asa ceva...dar stiu cazuri si e foarte aiurea si frustrant...

Solutie de moment: daca nu -ti poti inlatura orgoliul, macar nu-l critica mereu pe cel de langa tine.

 Nu stiu.. revin la problema mea... daca stii ca nu poti lasa de la tine, ca pur si simplu ti-e prea greu sa recunosti ca ai si tu o parte din vina ca se ajunge intr-un punct nasol, daca nu poti sa iti ceri scuze fata de sufletul unui om, care- de bine, de rau, te asteapta mereu cu aceeasi caldura cand deschizi usa, chiar daca nu totdeauna are "moaca" de om fericit, ( ideea e ca e mereu fericit ca ii esti suflet -pereche!) - macar taci si nu incepe sa te iei de chestii pe care le face omul de langa tine. ca nu ai pus aia bine, ca nu ai gandit corect, ca iarasi nu stiu ce... deci macar accepta-l asa cum e.

Exemplu de relatie fericita, nu de basme, nu ca in filme..ci normala.

 Nu pot sa spun ca sunt fanul nr 1 al lui J.Lopez, dar cu siguranta am ajuns sa o admir enorm pentru ceea ce este. Se tot spunea prin reviste ca e o fitoasa. Din ce-am vazut in interviuri, filmari cu camera ascunsa pe la ea pe acasa, etc samd...nu e deloc asa. A pornit de foarte jos, a cunoscut si bunele si relele, e casatorita de peste 3 ani jumate si are 2 copii, si spune ca maternitatea a maturizat-o si mai mult. Intr-un interviu acordat revistei LATINA,  la sectiunea "Cupid's Sweetheart", Jennifer Lopez se deschide in fata reporterului, isi recunoaste greselile din trecut, si povesteste cum decurge relatia sa cu Marc Anthony. Cu exemple...

(urmeaza traducerea in romana a articolului...ceea ce la 4 jumate dimineata e mai obositor, dar se merita!)


Reporter: Care este cea mai mare lectie despre iubire pe care ai invatat-o pana acum?
Jennifer Lopez: Poate ca e acel ceva despre care vad ca lumea nu vorbeste mai deloc, ceea ce ma surprinde. Si anume, faptul ca trebuie sa iti dai interesul, si sa "lucrezi" intr-o relatie, la fel de mult caum iti dai interesul si lucrezi in orice altceva. Ne concentram atat de mult pe cariera, si sunt intru totul de acord cu asta, dar trebuie sa "depui" o munca serioasa si pentru a-ti crea si , ulterior mentine un "parteneriat" si o casnicie solida. Nu e deloc usor, si cine reuseste sa aiba o casatorie de succes, merita o strangere solida de mana! Intr-o relatie/casnicie, trebuie sa cresti odata cu partenerul,  trebuie sa te "mulezi", daca vrei, dupa el, si el dupa tine. Sunt o gramada de lucruri adunate intr-unul singur. Femeile trebuie sa-si gaseasca un echilibru, prin a se sustine singure si a nu-si pierde puterea individuala. Eu nu pot deveni  dintr-odata "noi" - si cred ca femeile cam fac asta - devin dint-odata sotii, prietene....

R: Dar asta e destul de comun femeilor latine... sunt crescute sa devina oarecum  supuse barbatilor cu care se casatoresc...
J.Lo: Da, suntem crescute astfel, si apropo, eu gasesc o bucurie in asta, dar pana la un punct.  Dar nu sa vina sa-mi spuna: "Serveste-ma in acest moment cu mancare" sau " Fa-mi masaj la picioare, acum!" Trebuie sa ma aprecieze si sa aprecieze corect ideea de "supunere" a femeii. Unii barbati in ziua de azi nu prea stiu sa faca asta.  Si ar trebui. Dar e si rolul nostru, al femeilor, sa le spunem barbatilor de langa noi: "Hey, totusi eu valorez ceva aici! Si fac tot ce fac pentru ca te iubesc! Recunoaste ca pot avea de unde alege, dar aleg sa fac asta!"

R: E cam greu sa "corectezi" din mers rutina si  lucurile rele devenite obisnuinta.
J.Lo: Trebuie sa ai curajul sa-i spui: " Uite, asta nu e bine. Ma doare, si daca ma iubesti, nu mai fa asta!" Din pacate, nu toate rostim mesajul asta, sau, daca-l rostim, nu ajunge suficient la urechile celor la care ar trebui sa ajunga...Din pacate, un astfel de mesaj ajunge sa fie interpretat ca si cum te-ai plange de ceea ce-ti face -  ceea ce e plictistor si nasol. Ideea e sa te iubesti pe tine insati intr-atat incat sa nu ajungi o victima. Sa nu ajungi acea femeie neapreciata si neiubita pe cat ar trebui! Pentru ca peste asa ceva, nu se trece chiar usor...

Relatia cu Marc - respect, admiratie si iubire...

R: Ce iti place cel mai mult la relatia ta cu Marc?

J.Lo: Totul e superb in casnicia noastra. In primul si in primul rand, ne iubim foarte mult. Cu adevarat si sincer ne iubim, nu e o iubire dintr-aceea copilareasca si superficiala, de moment. Intre noi exista un puternic sentiment de respect, admiratie si iubire. Noi chiar credem ca putem deveni, unul prin altul, oameni mai buni. Cred ca Marc ar fi de acord cu propozitia anterioara. De fapt, ne fortam unul pe altul sa devenim tot mai buni, si asa cred ca ar trebui sa fie in orice relatie. Nu ar trebui sa traiesti cu cineva care te face sa te simti mai putin valoros decat ceea ce esti!


R: E cam greu intr-o relatie, sa iti dai seama cand e bine sa "lucrezi" si cand e bine sa renunti. Privind in trecut, simti ca nu ti-ai dat toata silinta in relatiile pe care le-ai avut?
J.Lo: Da...e adevarat.  Cred ca eram foarte concentrata pe ceea ce faceam la momentul respectiv. Si nici nimeni nu -ti spune ca trebuie sa te implici mai mult, daca vrei sa fie bine. Exista si o notiune a basmului, pe care tu o ai deja proiectata in minte, ceva de genul :"Ei, si daca n-o sa mearga, nu-i nimic, inseamna ca nu ne-a fost dat sa fim impreuna" [rade]...Dar nu-l gasesti pe Fat -Frumos din basme, unde totul e perfect - nu tu cearta, nu tu discutii in contradictoriu, sau pareri diferite. E ridicol, asa ceva nu exista! Ajuni, pana la urma, la un punct, cand iti spui : "Trebuie sa mai "lucrez" cu mine,  si daca il iubesc cu adevarat chiar voi lucra la defectele mele, iar daca el mai iubeste cu adevarat pe mine, va lucra la ale lui.


-mai multe detalii despre J.Lo in revista www.latina.com.
-nu detin niciun drept de autor asupra textului...e doar traducere si atat.
-imi iubesc partenerul, desi nici noi nu suntem perfecti. undeva, stiu ca simte si el la fel ca mine....