Ingrid Michaelson sau Indie-Pop la superlativ

V-ati intrebat vreodata cine canta piesa aia cu "I just wanna be ok, be ok, be ok..." din reclama Orange...? Eu m-am intrebat. Mi-a placut vocea tare mult, dar nu mi-am facut timp sa stau pe Google si sa caut. Imi imaginam doar o mulatra, la vreo 30 si ceva de ani, probabil un back-up-vocal pentru Beyonce sau Kelly Rowland, care nu a reusit sa-si croiasca drum prin meandrele muzicii pop mondiale actuale. Ca vorba aia: asa cum "marriage ain't no picnic, baby", tot asa si "music industry is no macadam...baby!".

Weekend-ul trecut ma plictiseam enorm pe net incercand sa mai aflu ce noutati muzicale aduce sfarsitul lui 2009. Pe site-ul Billboard dau, printre multi artisti faimosi precum Lilly Allen, Justin Timberlake, Duffy si chiar mai nou-venita Pixie Lott, de un nume total nou pentru mine: Ingrid Michaelson. Album: "Everybody". Gen: Indie -Pop. Plus o descriere atat de frumoasa a albumului, incat am ajuns prin fundaturile internetului ca sa-l downloadez. Si uite asa incep sa ascult piesa care da numele albumului. Stiti cum se spune ... ti se face pielea ca de gaina. Un sound superb, o voce inconfundabila. Nu m-am oprit aici, si am continuat search-ul pe Google. Vroiam sa aflu mai multe despre aceasta mulatra superba.

Mulatra? Care mulatra? Domnisoara Ingrid este cat se poate de caucaziana. Mai degraba ai fi tentat sa spui ca e scotianca sau irlandeza, daca te uiti la parul ei roscat si la tenul de un alb perfect. Asta daca nu dai de Wikipedia, unde afli ca Ingrid este o new-yorkeza veritabila, din Staten Island mai exact, nascuta pe 8 decembrie 1979. Tatal sau, Carl-compozitor, iar mama sa Elizabeth, sculptor dar si director executiv al Muzeului Staten Island. Asa mai afli ca Ingrid a inceput sa ia lectii de pian de la varsta de 4 ani, s-a inscris la un liceu cu profil tehnic in Manhattan, dar a absolvit mai apoi Facultatea de Teatru. Nu a profesat, pentru ca a ales sa cante. Si, zic eu, bine a facut!

Daca nu stiai, poti afla ca in toamna anului, Ingrid a cantat in deschiderea concertelor sustinute de Jason Mraz, in turneul sau prin Europa. La ea acasa, in Statele Unite, este deja o vedeta respectata. Producatorii de fime sau seriale o cauta de zor pentru piesele sale, care ajung coloana sonora. Asa se face ca foarte multe melodii de pe albumele sale anterioare au fost ascultate de catre tine cu siguranta, poate fara sa-ti dai seama, daca esti fan Grey's Anatomy. Cantecele sale apar, dealtfel, si in alte seriale precum "Bad Girls Club" sau "One Tree Hill". Si da, "Everybody" nu e primul, ci al patrulea album semnat Ingrid Michaelson, primul fiind "Slow the rain" in 2005!

Deci fata asta exista pe piata de cel putin 4 ani si eu nu stiam nimic? Ma intreb cum de in Romania se asculta in continuare numai manele sau numai techno-trance, dance -house sau cum mama lui s-o mai fi chemand (desi respect genul si chiar ascult si eu fara probleme acest gen de muzica!). Dar de ce indie-pop, pop-rock, sau indie-rock sunt atat de ...nesemnificative pentru romani?

.....

In Ingrid Michaelson nu am gasit numai o voce superba, un compozitor extraordinar, ci si o persoana cu un simt al umorului nemaipomenit. E suficient sa o vezi pe Youtube la un gig in Londra sau in alta parte a lumii, ca sa vezi ca ceea ce face ea se numeste arta. O arta extraordinara, venita din sufletul ei, de a face oamenii sa nu se plictiseasca, de a comunica intr-un fel aparte cu ei. Printre altele, ai sa o auzi cum isi pune fanii sa cante cu ea in premiera o piesa pe care-a compus-o azi dimineata sau ieri, (cum a fost cazul piesei "Everybody") si desi nici ea insasi nu-si mai stie versurile bine, improvizeaza, sau isi roaga fanii sa o ajute sa gaseasca versuri. Asta in timp ce mai face o glumita mica, dar pe care cu siguranta o repeti tuturor prietenilor tai in drum spre casa.

In Ingrid Michaelson am gasit o sursa de inspiratie pentru alti artisti, care au ajuns, culmea, mai cunoscuti decat mentorul lor. Sara Bareilles este unul dintre acei artisti care recunoaste si astazi ca fara Ingrid Michaelson, nu ar fi astazi unde e...adica in fruntea multor topuri. Sara Bareilles este vocea piesei "Love Song", difuzata la posturile de radio din intreaga tara si peste tot in lume. Cele doua au ajuns sa fie prietene (si ca si cum nu ar fi de ajuns, sunt nascute si la o zi distanta una de cealalta: Sara pe 7 decembrie 1979, iar Ingrid pe 8, acelasi an... singura diferenta fiind ca prima este californianca, si a doua new-yorkeza.) Prietenia lor muzicala s-a concretizat anul trecut cand au compus impreuna, pe cand stateau pe mess si chatuiau ce mai fac, o piesa superba intitulata "Winter Song", si care ulterior a fost lansata pe CD-ul "Hotel Cafe presents Winter Songs"(o compilatie de piese specifice Sarbatorilor de iarna, care include artisti indie-pop, precum Fiona Apple, Lenka, KT Tunstall etc). Toata lumea a recunoscut ca prima piesa de pe CD, adica cea a lui Ingrid cu Sara, este si cea mai buna. Cele doua au motivat laudele aduse, prin faptul ca nu este nicidecum o piesa din aceea gen "Jingle bells, jingle bells, jingle all the way", care te duce cu gandul la miros de portocale, placinte ,cozonaci si brad, ci o piesa cu mesaj trist, acela de a nu -ti dori sa petreci Craciunul de unul singur. Duetul beneficiaza si de un videoclip animat superb.

In Ingrid Michaelson am gasit acea voce de care aveam nevoie sa adorm noaptea simtindu-ma ca personajul principal al unui film, dar si o sursa de inspiratie pentru un mod de viata cat se poate de normal si firesc al unei persoane extrem de faimoase dar cu mult bun-simt si cu o educatie de invidiat.

In Ingrid Michaelson am gasit (abia ieri, "scotocind" prin albumele sale pe internet) vocea piesei "Be Ok" din reclama Orange. And I was like.... WOW!!!

Romania si bolile ei cronice

In momentul in care am decis sa -mi "construiesc' acest blog, nu m-am gandit o clipa ca voi posta si altceva in afara de ce ma uimeste pozitiv pe plan muzical, in afara de ceea ce gasesc eu prin fundaturile internetului din punct de vedere al muzicii. Adica, exact asa cum spune "sloganul" blogului, "Cea mai buna si nemaiauzita muzica".

Ei, dragii mosului, timpul a trecut, iar eu, Catalina, o fiinta mica de stat, mare la sfat, dar cu multa dorinta de a intreprinde ceva util pe Terra, m-am trezit ca, intr-o buna zi, simteam mai mult decat sa scriu despre muzica si atat. Simteam ca trairile mele interioare trebuiau asternute pe paginile acestui blog, dar nicidecum pentru a ma plange, fiindca nu am de ce. Am decis sa scriu ce simt nu atat pentru a primi zeci de comentarii de la oameni ce simpatizeaza cu trairile mele (ceea ce, insa, recunosc, apreciez enorm si multumesc celor care s-au regasit in randurile mele), cat pentru a ma descarca de energia negativa ce ma invada, sau pur si simplu pentru a simti ca, atunci cand nu pot spune cuiva ce simt, macar mie sa mi-o spun.

Iata ca au trecut cateva luni de atunci, luni in care s-au adunat suficiente experiente in viata mea, cat sa ma faca sa cred din ce in ce mai mult ca omul, dragii mei, omul...aceasta fiinta cica net superioara animalelor, nu este altceva decat un animalut "olecutzica" (cu accent de Moldova) mai rasarit decat marsupialele, care incearca sa-si croiasca si el drum prin viata asta. Nu intentionez sa ofensez pe nimenI. Mari personalitati ale secolului XIX sau XX au spus ca omul este un animal, de ce ar deranja daca vine asta din parte unei necunoscute ca mine?

Ca orice "animalut" am incercat sa imi creez si eu drum prin vastele carari ale unei jungle mai mult decat periculoase. Ca de abia acum sa realizez CU ADEVARAT (si sper sincer ca m-am trezit odata pentru totdeauna!!!) -ca nu m-am adaptat suficient speciei. Pentru ca nu am crezut....nu! mai bine zis: Nu am VRUT sa cred ca cei din specia asta pot fi atat de egocentristi, atat de parsivi si pe romaneste, atat de nesimtiti.


Da, dom'le! Traim in Epoca Youtube-ului, a chilotilor de 10 grame maxim - cumparati de pe net cu 100 RON, a unghiilor tehnice (adica sa-ti taie juma' de unghie, sa -ti mai puna o bucata falsa, ca ale tale nu-s bune!), in Epoca Taraf TV, a jafurilor armate la colt de strada, a amenintarii cu sunatul lu' bunica daca nu inapoiezi 20 de mii de lei vechi!!! In Era in care fiecare ii da un cot mare de tot in barba celui de langa el, ca sa-i fure si ultima farama de paine de la gura. In era in care, dupa ce te implici ca prostu' sa faci ceva frumos in cariera, se renunta la tine pentru ca esti sincer si corect. Pentru ca nu ai umblat niciodata cu strambe, pentru ca nu esti un pupincurist, in asteptarea ridicarii unei alte cozi mai covrigate si mai pline de colaci (in traducere libera- bani). Pentru ca esti doar TU, inconjurat de o sleahta de oameni care se prefac ca sunt prietenii tai, dar care viseaza, spera sa mori, ca sa traiasca ei mai bine.

"Stai fato, ca asa-i de cand lumea", ati sari multi dintre voi, si nu as spune ca nu sunteti indreptatiti in mare parte. Dar, vedeti voi, pe mine ma intriga tot ce se intampla acum, aici, in perimetrul asta prin care trece paralela de 45 de grade latitudine nordica si meridianu' de 25 de grade longitudine estica, adica Romania. Pur si simplu, in tara noastra s-a ajuns la un apogeu al prostiei, al limitarii mintale. Degeaba spunem noi ca tot mai multi romani se ridica, si fac cinste tarii, ca aia care se ridica nu se mai intorc. Iar mult-iubita si scumpa noastra tarisoara ramane de toata cacaoa, la mana unor dobitoci, care in primul rand nu stiu ei-insisi sa isi gestioneze propriile vieti, ca fura bani cu nemiluita pana sunt prinsi (ca dupa aia scapa, asta-i partea 2, daramite sa o mai gestioneze pe-a altora.

Exact ca intr-o companie. Unde vii entuziast, si pleci scarbit. Fara sa zici ca esti perfect, pentru ca slava domnului, si tu gresesti. Dar cand se inventeaza minciuni, asa ca per ansamblu in toata tara asta, te gandesti, tu ca om, oare unde sa te duci sa gasesti oameni corecti. Simti ca nu esti inteles, ca ti se vrea raul, dar pleci si nu te mai uiti inapoi si o iei de la capat, sperand ca macar, undeva, cineva sa nu mai aiba nasul pana la cer de ingamfare, sau ...sa-l aiba daca vrea, dar sa te lase si pe tine sa traiesti. Pentru ca toata viata este oricum o competitie..cu tine insuti, cu vecinu', cu colegu', cu amicu'...nu ca vreau eu sau tu, ci pentru ca asa se pare ca poate sa mai fie viata. De ce sa ne-o mai amaram cu si mai multe rautati?

Ma dor subtilitatile oamenilor. Prefacatoria. Mizeria asta din sufletul unora de a se bucura de raul altora, de a se razbuna, de a crede ei ca maaama, ce au rezolvat. Imi aduc aminte de cateva zile, fara sa vreau, in diferite momente din zi, celebra remarca a actorului care l-a intruchipat pe cel care trebuia sa ii fie sot lui Rose din Titanic. "I make my own luck" (Singur imi fac norocul). O fi asa, nimeni nu zice nu, ca omul cam singur isi face cu mana lui soarta de prea multe ori... dar ce soarta a avut personajul. Cam asa se pare ca a gandit si o mana de oameni in care am crezut. O mana de oameni alaturi de care mi-am petrecut o foarte mica particica din viata mea, si nu spun ca am fost perfecta. Dar multumesc bunului Dumnezeu ca nu m-a prins si sper ca niciodata nu ma va prinde microbul urat al avaritiei, al nesimtirii, al dorintei de rau pentru celalalt. Las' sa raman eu Catalina aia naiva, care nu se bate cu pumnu'n piept ca cine stie ce curs al istoriei a schimbat ea. Nu, lasa-ma aici, ca ma pot ridica si pe alte cai. Bine ca am mai invatat o lectie.

Cu tot rescpectul pentru toata lumea, vreau sa inchei cu o mica idee sau sugestie. Oameni buni, Romania asta se duce de rapa, incepand de la cum gandeste anagajatu'n Primarie, pana la lelea din piata care te trage pe sfoara la o legatura de patrunjel. Nu pretind, nu vreau si NU POT sa schimb eu ceva. Degeaba zic:"Hai sa fim mai buni" ca nu e cum, mai ales in perioada asta. Dar va rog din tot sufletul ceva. Daca sunteti in posturi bune, bine platiti, sefi, arhi-sefi, sau ce iti fi voi, asta nu va scuteste de calitatea de a fi OM in primul rand. De a discuta totul pe fata. De a demonstra, daca intr-adevar stiti ca sunteti indreptatiti sa luati anumite decizii in defavoarea altora - ca sunteti cei intelepti. Sa nu credeti ca daca ramaneti cu banii, gata, ati rezolvat totul. Va asigur ca nu e asa. Iar un telefon face uneori dovada ca sunteti demni. Demni de ceva mai bun decat dispret, scarba si chiar ura. Nu mai invatati pe altii comportamentul profesional ideal, daca voi insiva ati lipsit in ziua in care vi s-a predat cursul.

Si iata cam cat de mult iti poate ocupa timpul calitatea de a fi roman.

I'm Back

Nu pot sa cred ca nu am mai scris de atat de mult timp. Pentru cineva careia ii placea, pana nu demult, sa se scalde in cuvinte, sa spuna, sa zica, sa cuvinteze, sa foloseasca toate cuvintele alfabetului pe post de prieteni dragi, sau in unele cazuri, arme - trebuie sa recunoastem ca a fost o pauza destul de lunga. Dragi prieteni, oricare ati fi voi, ma reintorc pentru a ma..recunoaste. Pentru a renaste din propria cenusa, cenusa unui trup amortit in cautarea a ceea ce se numeste "prezent". Aici si Acum, doua notiuni atat de straine pentru mine... dar atat de prezente si usor de trait in momentul de fata.

Spunea cineva asa: "Nu cunosc terapie mai buna decat arta de a trai aici si acum, fara amanare, fara temeri, cu incredere nebuna". Si pana ce nu am citit ce a scris acea doamna sau domnisoara, nu m-am trezit la realitate. Adica eu stau, lancezesc, ma multumesc cu ce e mai putin, din tot ce pot face si avea, hibernez intr-un barlog al uitarii de sine, al trairii pentru altii, cu peretii pavati cu o moarte clinica de care toti isi dadeau seama, mai putin eu...? Nu...

Atunci m-am speriat cu adevarat. M-am intors in prezent, ca sa nu ratez viitorul. Ca sa nu ratez momentul asta minunat, din care multe lucruri s-ar putea sa nu-mi convina, dar pe care nu le mai vad, nu le mai percep cu aceeasi teama, panica, nesiguranta de ieri. M-am intors, pentru ca am incredere in mine, pentru ca stiu ce sunt si ce pot. Sunt cam lenesa, e drept, dar am vointa.

Si sunt sotie. Si sunt atat de mandra de asta. Si de tot ce inseamna acest lucru. Simt cum imi creste inima in mine de bucurie, ca pot sa simt ce simt.

Panait Istrati spunea: "Soarta omului nu este altceva decat propria personalitate si ea se arata din leagan".

Pasesc in necunoscut, si imi deschid larg bratele sa-l cuprind.

Carpe Diem!

O poveste cu diploma

Ai simtit vreodata ca ai vrea sa spui ceva dar nu stii cum? Ai vrea sa nu strici prezentul, gandindu-te la anumite lucruri care nu doar ca te supara dar te ranesc de-a dreptul? Ai simtit vreodata ca nu ai cum sa spui acele lucruri nimanui, de frica sa nu pierzi tot ce e mai frumos? Ai simtit vreodata ca acele lucruri care te framanta nu sunt din vina ta, nu le-ai facut tu, ci altcineva, si tu stai neputincios sa observi si te faci ca ploua? Ai simtit vreodata ca daca acele lucruri ar disparea, de abia atunci ai putea trai prezentul cu adevarat? E atat de trist sa simti ca se interpune ceva intre tine si prezent, ca nimeni nu vine sa iti dea un raspuns, si ca iti raman doua mari optiuni:
1) sa uiti total
2) sa traiesti toata viata cu un semn mare de intrebare...

Din pacate punctul 1 e axioma. Nu are solutie. Nu o poti demonstra, si nici nu poti trece peste.
Iar punctul 2, fara sinceritate, ramane valabil, si numai daca dai cu capul de un stalp si devii amnezic, poate disparea. Diferenta e ca atunci nu vei mai stii nici cine esti tu...

Sa ne imaginam un concurs. Concursul vietii tale. Cel la care asteptai sa iti vina randul sa iei diploma "Magna cum laudae", care sa certifice, ca din moment ce cineva ti-a inmanat acea diploma a considerat ca esti cel mai bun din concurs. Ca esti marea descoperire. Ca nu mai exista ca tine. Iti iei frumusel diploma, o tii in mana cu o emotie nemaisimtita pana atunci... Te simti in al 9-lea cer, astfel incat nu te mai intereseaza cui i s-au mai acordat diplome anii trecuti... si cati ani la randul au obtinut acele diplome... tu esti castigatorul Premiului cel Mare! Si esti atat de fericit...

Dar parca auzi o voce spunand: "Ei, pai daca nu era sa se intample ceva sa nu poata lua diploma celalalt, nu lua Catalina premiul cel mare...." sau pur si simplu observi ca juriul iti da tie premiul pentru ca lipseste celalalt concurent.

Nu-ti pot descrie durerea. Te simti frustrat, increderea in tine este 0, si doar te intrebi: "Daca au considerat ca nu sunt MAREA DESCOPERIRE IN CONCURSUL VIETII, de ce mi-au mai dat-o??? De ce? Ca sa ma raneasca dupa vreo niste ani, si sa mi-o ia inapoi?" Apreciezi ca juriul vede totusi in tine o tanara speranta, ceva deosebit, dar nu poti sa nu te intrebi din cand in cand, daca juriul chiar si-a re-evaluat pozitia vis-a-vis de ceea ce esti tu , si daca nu cumva totusi au realizat ca s-ar putea ca TU sa fii intr-adevar MAREA lor DESCOPERIRE..dar poate ca nu-si dau inca seama...

Asa ca iti faci curaj si mergi la juriu sa-i intrebi. "Merit eu aceasta diploma, onorate juriu? Nu vreau sa sufar mai tarziu si sa aflu altceva. Nu mai bine imi spuneti acum? Poate va impuneti si dvs. sa credeti ca sunt cel care merita cea mai mare diploma, dar daca va veti da seama pe parcurs ca nu ati vrut cu adevarat asta, si mi-o luati inapoi? Daca se va intoarce concurentul pe care l-ati toooot premiat? M-ar durea atunci prea tare! Va rog nu-mi faceti rau... mai degraba luati-mi acum diploma. Voi suferi acum, dar imi va trece! Promit!"...

Juriul m-a linistit... "Din moment ce v-am acordat dvs diploma, inseamna ca am fost siguri ca dvs sunteti MAREA NOASTRA DESCOPERIRE!...Chiar credeti ca noi ne jucam aici?"

Bucuros, simti ca dansezi pe un nor...

Dar, din cand in cand, mai observi juriul rece si trist, si asculta piese din concursul de acum cativa ani...nu suporta sa le pomenesti de concurent, sau de alti concurenti si alte concursuri... Asa ca ramai la vesnicul punct 2...si te intrebi, daca nu cumva tanjesc dupa acel concurent, te intrebi daca oare chiar merita acel concurent sa fie in locul tau acum, dar toata fiinta ta iti spune ca nu...De-ar spune si juriului asta... pentru ca tu stii cine esti si cate poti..doar ca te doare ca trebuie sa stai cu durerea asta mereu, si asa iti vine cateodata sa iei diploma aia si sa o rupi in fata juriului. Sa pleci. Sa uiti. Pur si simplu nu poti trece peste faptul ca a existat un concurent inaintea ta, pe care juriul s-ar putea sa il fi apreciat mai mult decat pe tine dar totusi, nonsalant, sa iti dea tie diploma desi nu ar simti ca esti cel mai bun. Vrei doar corectitudine. Te simti un obiect in mana sau la mana cuiva. Te simti un pion in mana destinului. Nu poti controla absolut nimic.

Nu te incalzeste nici macar faptul ca vei tine toata viata acea diploma, nu va veni nimeni sa ti-o ia, dar totusi, juriul va considera undeva in suflet, in continuare, ca nu tu ai meritat-o. "Durea-m-ar mintea!", ar spune unii."Ce mai conteaza atat timp cat am luat premiul cel mare?". Dar eu nu pot fi astfel. Nu ma pot bucura de o hartie si de tot ce aduce ea odata cu inmanarea ei, daca as stii ca nu e suflet la mijloc. Ca nu e...DIN TOT SUFLETUL!!! Cu ce ma incalzeste pe mine, daca juriul ar mai avea ceva in suflet toata viata pentru un concurs de mult terminat?

De ce nu poate sa puna punct? Toti am participat la concursuri si toti am fost juriu la un moment dat. Toti am simtit ca am gasit MAREA DESCOPERIRE, si am decis, sau nu, sa oferim cate-o diploma unui participant la CONCURSUL VIETII. Fie de participare,fie de consolare, fie de excelenta. Toti am simtit ca dupa un conucrs incheiat, nu vom mai putea incepe altul. Dar am mers mai departe, nemaiavand ABSOLUT NIMIC de-a face cu ce-a fost. PUNCT TOTAL. Fara piese de concurs aducatoare - aminte, fara cine stie ce in sufletul nostru, in timp ce, repet, nonsalant, organizam un alt concurs. Dar nu inseamna ca daca MAREA DESCOPERIRE nu s-a dovedit a fi cine am vrut noi ca juriu, cautam pe oricine care sa semene la aptitudini in concurs cu acela, si oferim o diploma, doar ca sa avem un substitut....asa, ca sa mearga concursul mai departe. MARELE PREMIU il acorzi odata in viata si cu asta nu e bine in fata lui Dumnezeu sa te joci.

Vezi tu…si in concursurile reale, si in cele ale vietii, metaforic vorbind, trebuie sa pui suflet. Trebuie sa te gandesti si la celalalt. Ca poate, daca nu participa la concursul tau, participa la altul, unde poate chiar obtinea cel mai mare premiu, si juriul ar fi simtit cu adevarat ca el este cel mai bun. Pune-te in locul lui. Greseste in a vrea sa fie MAREA DESCOPERIRE in CONCURSUL VIETII?

Travis, sau cum sa nu te mai saturi de muzica indie

Ma bucur enorm si sufletul meu simte o satisfactie de nedescris in cuvinte atunci cand aflu ca ceea ce scriu aici nu sunt pentru cei care citesc niste simple fraze. Acestea fiind zise, incerc sa trec la ceea ce vroiam sa va povestesc.

Baietii de care va voi vorbi in urmatoarele minute se numesc Travis, si as putea sa spun fara sa gresesc, ca am crescut cu muzica lor. Ce-i drept, aveam cam 13 ani cand am auzit prima lor piesa, dar de-atunci tot cresc... "Why does it always rain on me" [De ce ploua numai peste mine mereu?] a fost prima melodie pe care am avut, sincer, onoarea sa o ascult. Un sound special, o muzicalitate aparte...era ceva in piesa asta ce m-a atras spre genul indie-rock, si de atunci ma declar fan inflacarat a tot ce inseamna Travis, si chiar Coldplay. Mai mult, am fost surprinsa sa aud ca membrii celor doua formatii se inteleg extrem de bine, ca fanii acestora se respecta intre ei. Ba chiar Chris Martin, liderul trupei Coldplay afirma fara retineri ca trupa pe care o reprezinta copie stilul Travis. Ca Travis sunt practic "tata' lor", ca sa zic asa.

Ei bine, Travis inseamna 4 oameni cu o pasiune reala pentru muzica. 4 oameni care isi compun versurile pieselor. 4 oameni care intra in studio si nu ies de acolo pana nu au intors fiecare nota muzicala pe toate partile. Fran Healy, Dougie Payne, Andy Dunlop si Neil Primrose. Ei sunt cei 4 Travis-i, originari din Scotia, care m-au facut sa le cumpar toate albumele, sa vorbesc cu o alta firma de cablu numai ca sa prind canalul muzical unde ii mai difuzeaza si pe ei. Ei m-au facut sa visez, sa creez, sa cant, sa sufar pe piesele lor, sa rad si sa merg mai departe.

Toata lumea e de acord, din cate am observat, ca Travis au o muzica aparte, un sound....altfel, mai melodios, ce te duce cu gandul la speranta si optimism. E suficient sa asculti "Walking in the sun","Flowers in the window", " Writing to reach you"[un soi de parodie la "Wonderwall" semnat Oasis], "Selfish Jean" "Sing" si iti vei da seama ca nu te mint...

Tot ei insa te vor duce pe culmile nostalgiei...asculta "3 times and you lose", "Battleships", "Sarah", "Why does it always rain on me", "Love will come through" etc.


Publicatia "Idependent on Sunday" scrie despre noul lor album, "ode to J. Smith" ca "este cel mai rasunator, inaltator si distrugator de bariere album inregistrat de ei vreodata. Compus in 5 saptamani si inregistrat in doua, albumul reprezinta sound-ul unei trupe re-nascute, re-inspirate si re-energizate." Aceeasi publicatie spune: " Pe cel de-al saselea album semnat Travis, trupa afiseaza, in sfarsit, un dispret fata de orice asteptare si inalta sunetul chitarilor la 11."


Planet Sound ii lauda si ea, spunand ca "singura legatura a celor de la Travis cu trecutul sunt melodiile lor superbe", in timp ce BBC Music spun ca "acest album este cu siguranta ...o graba. Re-imbratisand rock-ul este clar un pas inainte, mai degraba decat un pas inapoi - o reintoarcere la forma".

Fanii Travis sunt in general oameni linistiti, care nu ii huiduie pe ceilalti reprezentanti ai genului muzical indie-rock, care nu se tem sa viseze, sa spere, sa sufere, sa planga, sa rada, sa vibreze, sa traiasca.

Baietii de la Travis se implica des in actiuni caritabile. Solistul trupei, un leu veritabil, Fran Healy calatoreste des in Africa si ajuta copiii saraci din diferite zone ale continentului. Travis au reprezentat un element important in concertul caritabil "Live 8". De altfel, Fran este casatorit cu make-up artistul german Nora Kryst si este fericitul tata al micutului Clay. E o intreaga poveste cu Clay legata de numele penultimului lor album "The boy with no name". N-ati ghicit inca? Baietii isi cautau un nume pentru album, dar Fran mai avea o problema... nu gasea un nume pentru baietelul sau abia nascut. Pana la urma, s-au rezolvat ambele probleme. Albumul a fost numit "Baiatul fara nume", iar baiatul a capatat dupa lansarea albumului numele de Clay.:)

Nu pot alege o piesa preferata de la Travis. Fiecare cantec este o poveste, fiecare sunet imi patrunde in inima, fiecare vers seamana macar putin cu o intamplare din viata mea. MI-as dori sa ii vad macar odata live, nu mai zic ca in visele mele, Travis imi canta la nunta :p

O sa mai vorbesc despre Travis si in alte postari, pana una alta incerc sa aleg o piesa pe care sa o postez aici... nu stiu, sincer, ce sa aleg. Cred ca potrivita ar fi o piesa de pe ultimul album "Ode to J. Smith" - "Song to self" Enjoy!

Cat mai e timp...

Da. Sunt mult prea romantica pentru secolul asta. Sunt mult prea sensibila, mult prea agitata in dorinta de a vedea ca si ceilalti sunt la fel... ca traiesc si vad totul cu sufletul. POate nu va vine sa credeti, dar ne apropiem de un apogeu al distrugerii umane dupa care, nu stiu cum, dar cumva, o vom lua de la capat. De la zero. Unde e blocul de sub soarele acela de vara, cu muntele de molizi in fata? Unde e elasticul si sotronul? Unde sunt copiii dragalasi si inocenti, cu cheia la gat,cu bunul-simt mereu la ei... unde sunt eu si copilaria mea?

Am crescut fara voia-mi, si am crezut ca voi gasi oameni care imi vor spune in fiecare zi cat de bine le este in prezenta mea, indiferent ca mai gresesc. Am crezut ca TE IUBESC spus zilnic e ceva ce nu trebuie sa iti impui. Dar noi ne judecam unii pe altii dupa cate rezolvam in viata, dupa cariera, dupa cate masini avem si ce facem cu ele, dupa cat de frumoasa e casa din suburbie, cu garaj mare si toate acareturile puse la punct, cu geamuri din lemn stratificat, si usa din aia care se poarta acum...

Reusesc sa ma regasesc si sa mai inteleg cate ceva din ce inseamna viata cu adevarat, abia cand calatoresc cu masina... care nu conteaza ce marca e, conteaza ca ma duce pe un drum cu soare, soare care se pierde spre seara intr-un portocaliu amestecat cu un violet pe care nu vi-l pot exprima in cuvinte. Atunci realizez ca timpul se pierde cu fiecare secunda dar se recastiga acolo in strafundul sufletului fiecaruia dintre noi. Nu avem mult timp la dispozitie, dar il putem transforma intr-o eternitate daca stim cum sa il folosim. Tocmai la un drum din acesta, dintr-un loc in altul. Unde vezi...viata in toata splendoarea ei. Cu oameni de tot felul. Tu treci, ei raman cu problemele lor, cu viata lor, si ajungi in alta localitate si vezi alti oameni, alte vieti desfasurandu-se ... Intre localitati, unde vezi doar campuri pustii, sau munti inalti si goi, ai ocazia sa meditezi la viata, la timp, la ceea ce esti tu...

Si apoi, ajungi in locul unde ai crescut. Nu imi imaginam vreodata ca se va schimba ceva in locul acela desprins parca din vis. Ca pick-up-ul cu poveesti e undeva in magazie, ca nea' Traian a mai adaugat un rid pe fata, ca mama si tata stau aninati de geam si imi fac din mana pana vad ca masina dispare in zare... Iti pui centura de siguranta si pornesti din nou la drum. Si viata merge inainte, cu zambet, fara zambet, cu sau fara "te iubesc-uri", cu sau fara sa stii ce te asteapta. De-a lungul drumului, un orizont, cu soare printre nori, si o zi de martie cu doi oameni care privesc in aceeasi directie..

damien rice - older chests
Asculta mai multe audio Muzica »

Fericire a la Catalina ...

O noapte de vara…un cer plin cu stele… inchid ochii si ma simt cuprinsa de o fericire imensa…un sentiment de implinire totala ma incearca, si reuseste sa puna stapanire pe toata fiinta mea… sufletul imi vibreaza, inima canta un cantec inaltator, mintea mi-e tot mai limpede….acum vad clar, cu toate ca am ochii perfect inchisi. Asta pentru ca vad cu ochii sufletului. Vad fericire. Vad libertate. Vad incredere. Vad iubire. Fara intrebari, fara griji, fara temeri, fara asteptari. Deschid ochii. Deslusesc cateva stelute care au o forma aparte si le dau un nume…August…. In fata ochilor mei se desfasoara un intreg spectacol maret, de sclipiri aurii si molizi inalti clatinandu-se usor in bataia suava a vantului prietenos de august. Sunt singura pe o banca, dar atat de intregita de prezenta fericirii. Sunt in parcul Vatra Dornei, e tarziu in noapte, e vara si e minunat…Ingerii zambesc si ei si isi spun unul altuia vestea... Catalina e atat de implinita..exact asa cum si-a dorit...exact asa cum a visat... ar putea sa adoarma acum pe banca asta si nu i-ar fi frica…pentru ca stie ca ar fi protejata de puterea ei, de miracolul din ea, de fericirea pe care sufletul ei pereche i-a oferit-o…de ceea ce ii ofera el, si nu –I ofera nimanui altcuiva…iubire. Doua suflete care pasesc pe aceeasi cale, cu doua stele care vegheaza de sus din inaltul cerului, ca lor sa le fie bine sis a ofere si celorlalti din jur. Cu doi ingeri care ii alina atunci cand tristetea sau dezamagirea ii atinge. Daca am sti…noi oamenii avem si noi aripi. Doar fiindca sunt invizibile, nu inseamna ca nu putem zbura. Nu inseamna ca nu ne putem inalta spiritual, ca nu putem atinge pragul acela care ne tine tintuiti, ca nu ne putem depasi conditia de simplu om… Aripile noastre sunt construite din iubire si din libertatea de a intelege iubire…si din iubirea de a intelege libertatea care nu e libertinaj.