Neamuri de peste hotare, simtiti-mi lacrimile!

Sunt curioasa... cate dintre neamurile care s-au prefacut ani de zile, cu o maiestrie numai de ei stiuta, ca ma iubesc, ca tin la mine, ca imi recunosc drepturile.... dar care ma barfeau pe la spate cu si mai mare maiestrie, care imi tradau orice mic secret, care faceau din tantar-armasar, dar in fata mea zambeau mieros- cate dintre ele ma ajuta acum la ananghie?
Oare la cate dintre ele se uita acum Tata Petrica din cer, la care i s-a alaturat poate si bunica, in semn de solidaritate, desi si-a dat seama ca a comis o nedreptate in ceasul 15... Unde e tata sa tune si sa fulgere peste fratii si surorile lui, sa planga si sa le spuna.... : eu am murit, dar in urma mea au ramas 2 copii. 2 copii fara nicio vina, ca voi serpii, cu siretlicurile voastre, si cu temperamentul vostru de barfitori, i-ati facut pe ei sa treaca prin niste clipe groaznice...prin niste momente urate... prin care nu credeau ca o sa treaca vreodata... sa prefere sa se roage ptr bunica lor de la departare, decat sa treaca prin satul, prin care odata zburdau, se jucau si imparteau aceleasi blide si linguri cu voi! Sa prefere sa se vorbeasca orice despre ei, decat sa se considere ca umbla numai dupa avere, cand Dumnezeu vede si stie ca nu-i asa! cum de, cel mai mic dintre cei 6 frati, care luat asa pe drept, avea drept la casa si pamant, daca a murit, nu mai are drept la nimic?

Cum de copiii lui nu au? Si nu e ptr ca vreau sa pun barabule sau curechi pe strat, sau sa-mi fac casa acolo, si de aia imi trebuie pamant! NU! Nu sunt ca Ioan al Glanetasului, din romanul cu acelasi nume! Nu sunt obsedata de pamant, si nici fratele meu nu este! Dar e o nebunie, si o ilegalitate ceea ce s-a facut cu noi...si daca as sta prin tribunale, as avea castig de drept, dar se merita sa lupt? Si cu cine....cu ei??? Care sunt in stare sa pacaleasca judecatorul cu zambetul pe buze, jurandu-se ca "sa le sece mainile" sau sa "ii trazneasca Dumnezeu" daca ei au indraznit sa faca ceva rau... Nu.... ce-i drept nici n-au facut: numai un fals in acte, sau au pacalit-o pe bunica sa semneze un act de vanzare-cumparare, in ideea ca noi , cei doi frati, vom primi bani pe pamantul cuvenit, vreo cateva hectare bune (am decizia de la Radauti acasa la Dorna). Mai exact, de cand eram noi mici si bunica noastra de-a dat pe noi, nepotii ei, in varsta de 2, respectiv 10 ani, in judecata!!!!..Dupa care si-a retras acuzatia, spunand ca ea nu a stiut exact, ca a fost dezinformata.... in fine...nu vreau sa patez memoria unui om minunat  per ansamblu, un om care m-a crescut in fiecare vacanta de vara, si care a fost si este  totusi, indiferent de situatiile ulterioare, bunica mea!

Dar cum ramane cu tatal meu??? De ce fratii si surorile lui, [cu execptia matusii Dora si a familiei ei], in special un frate cu tot familionul lui, ii pateaza memoria cu buna stiinta, in continuare? prim simplul fapt al dreptatii! Nu e nevoie sa speli un om batran la fund daca e bolnav, daca nu ai posibilitatea sa vii sa faci asta. Nu e nevoie sa il pupi in fund la figurat...Dumnezeu stie ca iubirea noastra fata de bunica a fost si este pura si vie, nu ca cei de prin ograda, care asteptau sa moara saraca batrana, ca sa mai puna mana pe ceva, sau pur si simplu pentru a o scoate din peisaj! Oameni in care crezi si carora le marturisesti secrete, idei, iubire... si care nu au bunul simt sa te anunte macar cu o zi inainte ca nu au chef sa iti vina la nunta, desi tu de-abia asteptai, cu sufletul pur, sincer, intalnirea cu ei. fara nici cea mai mica rea intentie! Desi iti spusesera de nenumarate ori, ca vor veni!

Tocmai pentru ca a fost si este iubire pura fata de tot ce -a fost bunica, fata de toata copilaria noastra pe acele melaguri, tocmai pentru ca o respectam pe ea si pe toti cei care macar au incercat sa ne inteleaga problema, tocmai de aceea preferam sa mergem acolo nestiuti de nimeni, sa punem lumanari la mormantul tatalui si al bunicii cu lacrimi in ochi, cu sinceritate, si cu sincera parere de rau fata de toata situatia! NU e nevoie sa ne vada tot satul, pentru a vorbi....ceea ce simtim noi e din suflet, curat si pur!

Nu mama noastra ne-a intors impotriva, asa cum se crede, ci din contra...doar sila si lehamitea de-a mai merge intr-o casa unde, in afara de barfe si un ranjet fals, nu e  nimic. Nimic in sufletele oamenilor acelora, care isi fac case pe sudoarea bunicii si a mosului George...si poate chiar pe o parte din pamant care mi s-ar cuveni mie sau fratelui meu. Si de ce ar trebui sa ma simt vinovata ca imi cer dreptul? Oare de ce? Oare de ce ar trebui sa ma simt vinovata ca traiesc si eu pe lumea asta, ca oricare om? Ca si toti verisorii si verisoarele de prin strainatate, la care notiunea de criza presupune o masina de cateva zeci de mii de euro, o viloaca cu chirie, sau chiar casa proprie, o afacere buna, copii, servici si luxul aferent unui trai in strainatate?

Va invit cu drag si dor aici, dragi neamuri de la Radauti, plecati pe alte meleaguri! Simtiti gustul traiului romanesc! Cu o licenta luata, cu facultatea terminata, cu master cu plata de "n"-spe milioane pe an, cu lipsa unui serviciu, sau un serviciu la care inca nu ai carte de munca, pentru ca de abia te-ai incadrat, cu un apartament cu chirie, in care ai stat 6 luni, si in care peste 2 saptamani vei fi dat afara, ptr ca proprietarul isi vinde apartamentul!!! Iar tu nu ai bani!!! Decat daca iti vinzi masina, pe care nu poti lua f mult pe ea, ptr ca e din 2006... si iti mai trebuie cel putin 10.000 de euro, ca sa iti poti permite macar sa visezi sau sa te gandesti la o garsoniera de cumparat!

Sunt doar curioasa dragi neamuri? Unde ati disparut cu totii, cand am nevoie de un imprumut, macar? Nu mai indraznesc sa va cer partea mea si a lui frate-miu de bani, desi, daca as fi rautacioasa (si cred ca ar trebui sa fiu, la cate ni s-au facut, numai ca nu ma caracterizeaza!!), la cate a adus maica-mea la tara, si haine, si banuti, si mancare (se pare ca ati uitat...era buna o proasta care sa faca mancare in concediu, si sa aduca de toate) - macar de o parcela de pamant din pomat, si tot s-ar aduna!!!

Ma doare! Poate niciodata nu am avut atata curaj ca in seara asta sa spun ce simt! Dar ati comis o mare ilegalitate! M-ati chemat prin excursii care mai de care, ca sa scapati dupa aia de orice obligatie...ma faceti sa cred ca a fost doar un pretext murdar...si asa, am venit ca fraiera, punandu-mi sufletul pe tava, si considerandu-va ca fratii...desi poate nu aveam atatia bani ca voi, sa va aduc atatea cadouri... insa am facut tot ce am putut si din suflet...ca sa imi aud vorbe, dupa. Multumesc de bunatate!

Tocmai de aceea, de ce nu vreti un schimb de experienta? Sa-mi zambeasca si mie soarta macar odata! Atingeti-mi ochii si simtiti-mi lacrimile! Sunt sute de picaturi, zi de zi! Nu e de mine sau de fratele meu, e in primul rand nedreptatea fata de tatal nostru decedat - cea care doare. Acel act de la ai mei, care arata negru pe alb ca bunica nici nu l-a mai luat in considerare ca odrasla ei, ca si cum ar fi avut numai 5 copii, nu 6. ASTA DOARE! Vorbele goale, si promisiunile ca noi vom avea un ajutor ptr a porni in viata, ca vom fi ajutati cu banii de pe pamantul cuvenit- promisiuni care au fost doar vorbe de c***t pentru voi! Pentru ca apoi, vazandu-va toti mari proprietari asupra Voitinelului, sa uitati de unde ati plecat, sa uitati de promisiuni, sa va sustrageti toti de la orice obligatie sau indatorire, de parca numai bunica era vinovata, ca ea a luat decizia, dar voi iti fi fost niste sfinti, si noi nu stiam! Oooo! Cata nesimtire! Cate i-ati bagat in cap bunicii! Sau chiar daca nu, daca ne iubeati atat, pe cat va laudati ca o faceti, i-ati fi spus si ei ca nu procedeaza corect! V-ati fi pus o clipa in locul nostru, macar! Fara sa ne urati ca suntem de la oras! Ptr ca din contra dragi neamuri! POate acum ca traiti in mari metropole ale lumii, realizati si voi ca viata la oras nu -i deloc picnic! Adica deloc usoara! Nu poti iesi in spatele blocului, sa iti iei salata verde si ridichi de pe strat! Nu poti da cu un bolovan in copac si sa cada merele asa, la cheremul tau!

De aceea, cand imi aduca aminte ca eu, de fiecare data cand veneam inapoi acasa din vacanta, plangeam dupa voi! Mi-erati toti dragi, si va consideram mai ceva ca fratii! Ma gandeam cu frica uneori la voi...oare va e bine, oare aveti ce manca? Aveti unde pune capul sa dormiti? Se descurca bunica sa va creasca pe toti, in situatia care era atunci?
Unde e solidaritatea, dragi verisori, unchi, matusi? Nu va mai ajung casele si masinile? Asa-i ca atunci cand puneti capul pe perna seara, va ganditi cum o sa mai bagati o mobila in casa, sau o sa faceti vreo tranzactie cu o masina, sa va luati una mai buna si poate mai iefttina, ca deh, vremurile...criza.. Unde e solidaritatea? Sa va ganditi si voi la mine si la noi macar o clipa? Nu ca...popa Catalin are, ca nu-i asa! Numai el stie ce greutati are acum in familie, si daca nu ma credeti, sunati-l! Iar de mine, prefer sa nu mai vorbesc, ptr ca nu mai vreau sa ma plang! Ma podidesc acum lacrimile....durerea amintirii copilariei mele minunate la Voitinel, care se intrepatrunde cu durerea faptului ca neamurile nu-ti sunt neamuri pana la urma, ca fiecare e ptr el, si ca ii doare in fund de tine, si cu durerea ca nu stiu unde o sa stau peste cateva zile, si ca imi doresc sa am apartamentul meu ca nu stiu ce. Macar o garsoniera! Si nu sare nimeni sa ma imprumute macar! Nu am posibilitatea cumpararii unei garsoniere macar, iar banutii aceia pe care ni-i datorati ne-ar fi ajuta, pe fiecare din cei 2 frati, enorm! Dar nu stau in banii vostri, pentru ca voi face in asa fel incat sa ma descurc pe picioarele mele, alaturi de sotul meu!

Cert e ca tata Petrica, de acolo din cer nu poate face dreptate singur! Si e neindreptatit, ptr ca fiii lui sunt neindreptatiti....e trist, pentru ca unica lui fata nu are siguranta zilei de maine!.... Iar rudele ei sunt rude doar cu numele :( Asa cum probabil, au fost toata viatza....

PS: Tot respectul pentru matusa Dora, copiii si nepotzii ei...care simt ca sunt cu adevarat alaturi de noi, si nu de forma... eu cel putin asa simt si sper... m-ar durea sa stiu ca ar fi influentata negativ de toti oamenii aceia rai....:(

Anyway

Anyway lyrics

You can spend your whole life buildin'
Somethin' from nothin'
One storm can come and blow it all away
Build it anyway

You can chase a dream
That seems so out of reach
And you know it might not ever come your way
Dream it anyway

[chorus]
God is great, but sometimes life ain't good
When I pray it doesn't always turn out like I think it should
But I do it anyway
I do it anyway

This worlds gone crazy and it's hard to believe
That tomorrow will be better than today
Believe it anyway
You can love someone with all your heart
For all the right reasons
An in a moment they can choose to walk away
love 'em anyway

[repeat chorus]

You can pour your soul out singing a song u believe in
but tomorrow they will forget you ever sang
Sing it anyway!

Yeah I sing,
I dream,
I love anyway!

Postare la care nu gasesc titlu, desi m-am straduit!!!

Sunt lucruri care dor.
Atunci cand o familie pe care ai indragit-o mai mult decat orice este laudata numai odrasla originala, nu si cea..."adoptata". Cand se spune ca banii sunt doar ai odraslei, nu si a celui adoptat. Cand mana odraslei e mana buna de meserias, dar vocea celui adoptat mai trebuie lucrata.
Cand intr-o familie mai tinerica, cel mai mic nu are cum sa hotarasca cati bani merg la sertar si cati la buzunarul fiecaruia. De ce...nici acum nu stiu. Ca doar si el a adus bani in casa si ar putea avea acest drept si el. Dar da, cel mic nu poate sa glasuiasca, de teama ca cel mai mare sa nu se enerveze si sa nu faca scandal. Deci da. Nu exista comunicare, nu exista corectitudine din anumite puncte de vedere. Si e dureros.

E dureros sa vezi cum niste oameni in care ai crezut te dezamagesc pe zi ce trece, in special cei de sex masculin din familia de care vorbesc. Cum se lauda ca sunt cei mai tari, si nimeni nu spune ca nu sunt... dar cat e de dureros sa vezi ca o fac asa...en-gros, pur si simplu, fara pic de modestie. Nu am crescut asa... la noi s-a vorbit de toate in casa, si nu l-am vazut pe taica-miu o clipa batandu-se cu pumnul in piept ca cine-i el si a cui e el... cu toate ca sincer este unul dintre cei mai buni meseriasi in domeniul lui din tot orasul. Ma simt scarbita sincer...am venit acasa cu muzica tare in castile de la telefon, aproape plangand, simtindu-ma singura si a nimanui pur si simplu. Imi trebuia o lectie...? Trebuia sa asist la show-ul dat de cineva, cum ca el e cel mai tare din parcare, impreuna cu odrasla lui, iar noi restul suntem prosti? Pentru ca mai avea putin si asta spunea!

M-am saturat de concursul asta pe care eu nu l-am initiat, dar pe care vad ca unii tin mortis sa-l intretina...care e mai tare si mai ...bazat! Ma doare sufletul pentru o femeie care a chinuit ani de zile, cu zambetul pe buze, si nu stiu sincer daca as putea sau voi putea sa am rabdarea ei... sa ma las pe mine, sa fiu umila, de parca oamenii nu s-ar fi nascut egali, de parca ea e sclava si el e vezi Doamne, sef cu putere absoluta! NU E CINSTIT! Desi are si ea toanele ei, doar ea stie cum a trait, si chiar daca nu e o dama cu fitze de Bucuresti, e o femeie demna de tot respectul. Corecta, cu un suflet mare, nu falsa, nu plina de orgolii tampite si in niciun caz dornica de aplauze, laude ca unii de pe langa ea, care par sa se fi nascut numai pentru asta.

Ma intristeaza rautatea unora de a putea scoate un sunet despre felul in care am crescut , fie el cat de mic. Nu am crescut in cea mai tare familie, ca nu e nimeni perfect. Dar s-a comunicat totul, nu s-a mers pe orgolii prostesti, iar mama sau tata, chiar daca tineau fiecare la proprii parinti ca la ochii din cap, intelegeau totusi ca sunt casatoriti, ca viata e intre ei doi acum, si ca indiferent cat si cum ar gresi sotul sau sotia, trebuie sa tii in primul rand cu dreptatea, dar sa inclini totusi sa tii mereu cu cel cu care iti traiesti viata. Nu sa ii nesocotesti parintii celuilalt, sau sa nu fii la fel de atent si omenos cu ei, dar nici sa-ti denigrezi sotia sau sotul sau sa negi anumite defecte ale familiei din care provii -in fata partenerului, desi ele sunt vizibile mereu, si tu mai tare te faci de ras incercand sa bravezi.  Sa dai c****ul cu parfum, cum s-ar spune. 
Pentru ca asa si este. Vad ca asta e procedeul.
Stiu o gramada de lucruri care ma dor, si care pe oricine ar pune ganduri, si cu toate astea, daca inca mai sunt aici, inseamna ca totusi traiesc si eu prezentul asa cum pot. Tot invat. Si tot mai mult mi se face dor de momentele in care eram numai de-o schioapa, cu armonia si iubirea din familia mea, care ar putea fi preluata si de unii de langa mine, fara sa li se para ca fac nu stiu ce sacrificiu, sau sa creada ca ma dau eu mare cu familia mea. NU! Toti au familii frumoase, dar totul la mine e pana la lauda de sine fara motiv, prosteasca si anume facuta, rautatea, falsitatea, perfidia!!! Mai ales perfidia!!!

Ma tot consolez cu ideea ca neamurile ti le da Dumnezeu... si trebuie sa accepti si modul in care unii se lauda, fie ca au luat un pahar, fie ca nu, fie ca te fac sa te simti prost, si asta au vazut si cei prezenti, si au simtit-o si ei, si mi-au spus sa nu bag in seama... M-am simtit ca la circ, pentru ca s-ajung acasa, si sa ma intreb...oare cei de langa mine inteleg prin ce trec? Oare au spirit empatic? Oare incearca sa se transpuna o secunda in locul meu...sa mearga ei la anumite familii si sa inceapa aia un circ de prost gust? Si cand ajung acasa, nimeni sa nu-i bage in seama, sau sa le spuna macar o vorba buna. Nuuuu, am invatat ca asta-i genul de discutii pe care nu le pot avea cu cei dragi, din pacate. Refuza. Iti pun pumnu'n gura. Ei sunt perfecti. Iar tu taci, inghiti si SINCER, te imbolnavesti lent, dar sigur.

Noroc ca mai exista locuri unde poti sa scrii, fara sa te bage nimeni in  seama, dar macar in speranta ca peste ani, cineva va da de postarea asta, scrisa cat se poate de vag, pentru ca nu vreau sa intru in detalii si sa dau de d**cu... sau sa supar pe cineva. Acel cineva ar trebui sa accepte ca nu e nici el perfect, ca ar trebui sa tina cu partenerul care chiar sufera dintr-un MOTIV REAL!!!
Si care chiar simte nevoia unui pup pe frunte de la tata Mitica, pentru ca aici, aici in locul in care ma aflu acum, realizez ca nu am pe NIMENI! Toti vor sa isi bata joc... sa se joace cu viata mea, sa obtina ceva de la mine.... si apoi, eventual, sa-mi dea cu piciorul fiindca, deh...nu o sa mai corespund...
Deja simt ca ma pierd eu pe mine... ca intru intr-o zona cu oameni cu o mentalitate nu tocmai sanatoasa, si chiar nu ma dau mare cand zic asta...luat la bani marunti...chiar nu este o mentalitate sanatoasa. Iar eu sunt blocata aici! In loc sa lasam viata unora din familie sa mearga pe fagasul ei, sa ii ajutam cu ce putem, dar sa nu-i lasam sa intervina nici macar cu un cuvant, pentru ca NU-S IN MASURA..., unii oameni tocmai de aia se lasa influentati.

In fine, doare doare doare... ca -s singura pur si simplu. Si n-am crezut ca va fi asa. Tocmai din partea celor dragi....

Tristete

Stau si ma intreb...am gresit asa de tare in fata lui Dumnezeu? Si daca da, cu ce?  Pricinuiesc lumii  ( pentru aia care interpreteaza aiurea -nu e vba de voi!) -rau, doar prin faptul ca exist? Credeti-ma, nu as fi vrut sa ma nasc, nu eu am ales, am aterizat si eu aici, si incerc sa ma misc prin lumea asta... daca as putea, l-as scula pe tata din mormant, sa-l rog sa dea timpul cu 25 de ani inapoi si sa joace un fotbal pe platou, decat sa ma conceapa pe mine. Dar asta sunt... sunt ancorata in toata treaba asta numita viata, trebuie sa rezist. La toate rautatile, si la tot ce e mai rau din partea unor oameni de la care nu m-am asteptat o clipa.

E pentru prima oara cand urasc ca traiesc.  Cu adevarat! Cand simt o singuratate si o instrainare mai apasatoare ca moartea insasi. Cand simt ca nu mai stiu in cine si daca sa cred. Cand in sfarsit cred ca e bine, se duce totul de rapa... si aflu ca de fapt, nu sunt iubita. De nimeni, asa cum simt ca merit. Si nu ma dau mare...nu merit marea cu sarea. Dar sunt un suflet de om, mai bun sau mai rau si ma doare sufletul asta bun sau rau al meu. Ma doare ca merg orbecaind pe strada si nu mai stiu care e rostul meu in viata. Pana ieri, am crezut ca am un rost...sunt data aici cu un scop...trebuie sa infaptuiesc ceva...speram chiar si maret. Insa azi nu mai cred. Cred ca am fost aruncata din greseala si trebuie sa suport consecintele...

Zig-zagul asta spiritual in care ma zbat, nu numai eu... nu face bine. Crezusem in sfarsit ca atunci cand unor oameni li se deschid inimile din nou, rabdarea este mai mare, asteptarile mai mici. M-am inselat. Si jur ca am incercat sa schimb chiar si chestii care poate nu trebuiau sa fie schimbate, pana la punctul in care poate nu as fi fost 100% eu, totul ca sa fie ok. Nimeni nu se poate schimba peste noapte, total, in bine!!!

In sinea mea, stiu ca sunt puternica, cu toate ca sunt vazuta invers, eventual si proasta si tot tacamul. Inca exista rani la nivel de psihic, si inca sunt slabita dpdv fizic... si e tot mai rau. Dar merg inainte. Cu tot cu tresaririle din toiul noptii. Sunt singura, si poate asa e cel mai bine. Decat sa cred ca sunt iubita de catre cei dragi, si sa descopar, din nou, ca ma amagesc de fiecare data. Ca totul e bine, atat timp cat tu respecti ce vor ceilalti. In momentul in care ai gresit, si ai dat-o in bara, ai fugit de la inima lor.  Cat nu indrznesti sa interpetezi niciun gest al lor. Cat stai in tensiune si astepti momentul in care ei se hotarasc sa iit spuna si tie ce-i in capul lor, cum se simt si de ce... pentru ca traiesti intr-o casa de oameni si nu intr-o jungla, si te bazezi ca ceilalti, orice ar avea, sunt corecti, pe fata, si -ti spun. Fara sa creada ca interpretezi, fara sa creada ca e obligatoriu sa spuna, ci doar sa simta nevoia, cand o sa o simta, sa spuna, sau daca nu, sa anunte ca nu au chef de vorbit.

E clar ca gresesc.Ar trebui sa las..sa astept sa vad cu decurge toata treaba.. am incercat ani de zile...dar de cand ma stiu, asta e o chestie in care rabdarea nu ma tine. In care simt o tensiune, si parca nimic din ce fac nu mai iese ok, pentru ca ma gandesc la omul drag care nu e ok...si nu spune ce are. As da orice sa nu-mi mai pese dar nu pot. Si pentru ce'? Mie imi pasa de orice mic fleac si celorlalti nu le pasa ca eu ma consum. Doar ca am vrut sa evit chetsii de genul... cel de langa tine sa iti spuna ca nu are nimic..si dintr-o discutie oarecare sa se dea de gol ca de fapt s-a suparat pe tine pe o anumita chestie. Si tu sa o afli cine stie cand. Si sa te simti ca naiba ca nu ti-a zis atunci..ca poate intelesese total gresit situatia sau ideea sau ...ce-o fi fost.Poate sunt mai mult obisnuita cu raul decat cu binele, in ultima perioada, dar imi dau cuvantul ca de o vreme fac tot posibilul sa vad pozitivul din jurul meu.Si cu toate astea am momente cand revin la ceea ce m- a caracterizat 2 ani si nu o sa mai intru in detalii... Trebuiesc inlaturata  total din peisaj?

Chiar nu se poate, ca alataieri de ex., cu binele?

Nu e nevoie de mila. Nu de asta am scris eu postul asta. Daca am supaarat pe cineva, imi pare rau, desi lor sigur nu le pare ca m-au facut sa ma sperii de tot si de toate. Reincepusem sa ma iubesc, si era din ce in ce mai bine.  Reincepusem sa iubesc viata si oamenii dragi de langa mine. Acum nu e nevoie sa ma urati voi, ma urasc eu destul. Ma urasc ca nu am plecat in 2007 in State, la munca in studentie, si poate asa, nu mai stricam vietile niciunui roman.

Mi-e dor de acea inocenta de prin 2008. Incepeam sa o simt din nou...de ce sunt numai eu vinovata ca a disparut din nou? Vreau sa cred ca nu a fost totul o spoiala, pentru ca din partea mea nu a fost.
Ghiocelul din mine s-a ofilit iar:(

De primăvară....

Astăzi mă învelesc cu spiritul schimbării. Mă îmbrac în culorile primăverii. Mă deghizez în floare și îmi deschid petalele moi și fragile, după o iarnă grea, în fața Măritului Soare...

Oare ce să-mi aleg să fiu azi? O lalea roz-pal, sau o brândușă proaspătă... ? Sau mai bine o frezie scăldată în rouă, sau de ce nu, o zambilă dulce? Sau poate...un ghiocel inocent?

Sunt ce floare vreau să fiu eu azi... Și mâine, și în toate zilele primăverii, îmi voi alege câte o floare pe care să o reprezint...

O să aștept Iepurașul cu Ouă Roșii în coș...

Am să pun grâu la încolțit într-un vas cu pământ, exact așa cum făceam ani la rândul, cu mama mea, acasă la Vatra Dornei...ținutul munților în care am crescut. Am să plasez un Bocănilă de ciocolată în mijlocul grâului, și-am să mă abțin să nu-l pap până de Paște.

Am să-mi fac mica mea grădină de primăvară, doar printr-un  zâmbet. Și un pic mai multă încredere în mine, și în cei dragi.  Și în viață.

Am s-o ud cu roua iubirii și cu lacrimi de fericire.

Și n-o să  urmăresc special recolta. Ea va crește oricum, pentru că o primăvară bogată, în limbajul meu, înseamnă să fii bogat în suflet.

Primăvara din mine se chinuie mult. Se zbate să iasă la suprafață. Cu tot cu miresmele-i de flori, zumzet de albine și copaci în floare.  Dar... simt peste mine vântul înnoirii... al revenirii la viață. Exact ca și vremea de afară... Cu foarte mare dificultate, și cu multe fluctuații de temperatură. Când Primăvara se chinuie să-și intre-n drepturi.

Am înțeles.... în mine e încă soare cu dinți. De aceea - ca în cele mai frumoase veri petrecute la bunica mea, în care vorbeam cu florile, inventam cântece, râdeam la soare întocmai lui Nică de la Humulești și adormeam la mijlocul zilei pe iarba moale și de -un verde viu - aleg să îmi aleg să fiu o floare în fiecare zi a primăverii 2010. Poate așa, voi topi puțin câte puțin, ce a mai rămas din gheață, și soarele cu dinți din mine.

M-am hotărât. Fiindcă sunt abia la început, astăzi sunt un ghiocel. Sau un clopoțel de primăvară. Fragil, mic, și un pic prăpădit. Nu suflați prea tare, că s-ar putea să mă rup. Când o sa cresc, o să devin pe rând, lalea, frezie, zambilă, narcisă, și tot așa, până o să ajung poate și eu ... o Floare a Soarelui.

Pentru toți cei care stau la  coadă la "ghișeu" să aștepte o bucățică de Primăvară, vă transmit pe calea undelor wireless un Ghiocel, care să vă descrețească frunțile, și ceva ce simt că mă reprezintă în perioada asta:

Lângă bradul din Poiană,
S-a ivit un ghiocel.
Cu scufița pe-o sprânceană,
Slab și mic ca vai de el...

-Ghiocele, ce-i cu tine?
Zice bradu-ncremenit.
-Tu nu vezi ce viscol vine?
Și c-afară-i ger cumplit?

Aruncând priviri distante,
Micuțul zise pe loc:
-Eu am treburi importante!
Ce, crezi că stau să mă joc?

Soarele, zărind căpșorul,
Ivit din zăpada sură,
Și-a deschis radiatorul
Să-i dea la ăst mic căldură.

(Nu e originalul... am introdus ici-colo cuvinte, ca să egalizez ritmul, rima și măsura. Poezia originală o găsiți pe www.copilul.ro/poezie_Ghiocelul_1138.html)

            Enjoy the spring!

Fly Away

Cred ca, fara sa exagerez, asta este piesa dominanta a copilariei mele, in care ma regasesc mereu... si pe care mi-e mereu tot mai drag sa o ascult:)


We're gonna find a stairway to the shining stars tonight.
We close our eyes just you and I. We're gonna fly.
We're gonna fly through all the centuries and all the times.
And maybe we will find a paradise.

Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine.
Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine tonight.

We're gonna dream a hundred dreams.
A thousand fantasies. And our heartbeat is ringing in the air.
We're gonna meet the lovers - Romeo and Juliet.
And maybe for one night. We're gonna stay there.

Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine.
Fly away. Fly away.
We can fly away in a time machine tonight.




Vom gasi o scara catre stele stralucitoare, in aceasta noapte,
Inchidem ochii, doar tu si eu... vom zbura...
Vom zbura prin toate secolele si mileniile...
Si poate, asa... vom gasi un...Paradis.

Sa zburam...Sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului....
Sa zburam...sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului,
In aceasta noapte....

Vom visa o suta de vise,
O mie de fantezii...
Bataia inimilor noastre suna in aer...
O sa-i intalnim pe Romeo si Julieta...
Si poate, pentru o noapte, vom ramane langa ei...


Sa zburam...Sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului....
Sa zburam...sa zburam...
Putem zbura intr-o masina a timpului,
In aceasta noapte....

Otrava proprie-mi vieti in cautarea antidotului.

 All credits go to Ioana.


"Am invatat sa tac. Am fost invatata sa tac. Am fost nevoita sa tac. Am fost o persoana foarte vorbareata, nu m-as mai fi saturat de vorbit, de pus sufletul pe tava, sa incerc sa le arat tuturor cum sunt eu, sa-i fac sa ma inteleaga, doar-doar ma vor intelege mai bine si ma vor accepta mai usor asa cum sunt.


Dar am invatat sa tac, chiar daca vorbesc. Nu stiu daca intelegi. Sa tac, sa las de la mine. Sa ma intorc tot acasa, si tot la aceeasi masa sa mananc. Viata te invata. Oamenii te invata. Acum sunt rugata sa mai zic si eu ceva. Sunt rugata sa zambesc. Mi se reaminteste ca ca zambetul meu face sa rasara soarele. Facea. Zambetul meu? Eu? Zambet? Da. Candva radeam mult, radeam mult si natural. Acum zambesc de convenienta sau ca sa fac placere cuiva. Zambesc ironic cand as dori sa strang din dinti. Am uitat sa vorbesc, am uitat sa ma exprim, am uitat sa zambesc.

Erau primaveri in care eram fericita doar fiindca simteam mirosul ierbii. Erau veri in care eram fericita doar fiindca ardea soarele si miroaseau florile, sau fiindca nu mai trebuia sa ma trezesc cu noaptea in cap, fiind in vacanta. Erau toamne in care culegeam frunze uscate si le expuneam in casa, ca bibelou. Bibeloul naturii. Erau ierni in care ieseam cu saniuta, sau fara. Ma dadeam pe gheatza, si cadeam, si ma loveam, si sufeream, apoi ma laudam ca am cazut. Ca doar ma jucasem…

Acum anotimpurile sunt mereu la fel. Bate vantul de 2 sau de 3 ani in continuu, indiferent de anotimp. E soare si bate vantul, e frig si bate vantul. Noaptea e acalmie. Uneori e atat de calma noaptea incat am senzatia unei iminente furtuni in ziua ce urmeaza.

Si erau timpuri, ani si ani, trecuti, in care abia asteptam sa vina noaptea, sa rasara luna. Credeam ca luna e sora mea, sau stapana mea. Ma simteam o fiica a universului…acum abia astept sa vina noaptea pentru a-mi castiga dreptul la cele cateva ore de somn, niciodata suficient de odihnitor…

Ma intreb: oare e vina mea sau e vina altcuiva? A cuiva anume? E vina vietii, a lui Dumnezeu, a vreunei entitati mai presus de vointa omeneasca?

Oftez des…ma doare in piept adesea…dorm superficial…nu mai visez…sau daca visez, visez urat si cu niste chestii pe care in somn nici eu nu mi le explic... si ma trezesc tulburata si rusinata. Ma intreb uneori daca am vreo dorinta. Si sunt convinsa ca nu. E ciudat...am planuri de viitor, vreau o gramada de chestii sa fac, dar cand zic ca e bine, se intampla inevitabilul si realizez ca nu mai am  nicio asteptare de la viata. Un singur lucru astept: iubire NECONDITIONATA, cu un realism adecvat, nu exagerat! si daca nu e iubire, atunci macar liniste. Sa fiu lasata in pace. Sa nu ma intrebe nimeni nimic.

Concediul ideal: eu cu mine, singura undeva, unde nu cunosc pe nimeni. O alta tara eventual unde nu stiu limba. Sa traiesc elementar. Aer, apa…sol…padure…soare…pat-dorm, strachina-mananc. Soare-traiesc. Apa-respir. Aer-ma incarc. Vant-ma inarmez.

Traiesc intre mine si un barbat. Traiesc intre viata mea si a unui barbat. Nu sunt nici eu, nu e nici el. Cred ca amandoi suntem undeva la mijloc. Pe mine am uitat sa ma mai iubesc, dimpotriva, m-am invatat sa ma urasc. Pe el, as vrea sa-l pot uri suficient ca sa nu-l mai pot iubi. Dar..nu-mi iese. Din contra.

Am un apartament superb, pe care nu mai simt ca il doresc. As vrea sa ma mut oriunde, altundeva, in orice conditii, oricat de mizere. In casa mea am, legal, cele mai mari drepturi. Dar nu am drept la cuvant. Si la liniste. Vreau sa stau in chirie, dar sa am acea liniste de la inceput.

Sunt o impostoare in propria viata. Ma insel singura. S-ar zice ca-mi fur singura caciula. Ma complac in situatii neintelese si care nu-mi fac placere. Accept orice ca sa nu refuz pe nimeni. Daca gresesc? Mai bine sa accept si sa vad despre ce e vorba. Decat sa dau cu piciorul la ceva ce poate fi bun. La urma urmei, nu vreau sa refuz pe nimeni, ca sa nu ranesc pe nimeni, sa nu iognesc pe nimeni. Dar pana la urma sfarsesc prin a face oricum mult rau. Mult mai mult decat as putea sa fac cu intentie. Oare tot ce ating eu moare? Oare e blestemul meu ca sa distrug tot ce iubesc? Sau sa fiu distrusa de cei ce ma iubesc…nu…aberez… Eu sunt otrava proprie-mi vieti. In cautarea antidotului. Asta ar trebui sa fie titulul scrisorii.

Sunt o fiinta polivalenta. Sunt buna la toate. Dar nu excelez in niciun domeniu. Vreau. Multe. Dar nu fac nimic. Vreau schimbare dar mi-e frica sa ma mai schimb, mi-e frica sa nu ma pierd de tot, pentru ca deja nu mai stiu cine sunt. Sunt altcineva pt fiecare. Sunt ce vrea fiecare sa fiu. Dar EU? EU CINE SUNT? Pentru mine ce sunt? Pentru mine ce fac?

Si din nou oftez.

Sarcastic.

Acid.

Ma simt ca o hemoragie pentru propriul organism.

Mi-e foame de viata. Mi-e foame de pasiune si tumult. Si totusi vreau liniste. Liniste si intuneric, liniste si lumina. Caldura. Caldura.

Vreau sa am familia mea, si o am. Dar mi-e frica de viata ce urmeaza. Inca nu mi-am trait copilaria, desi nu pot spune ca am avut o copilarie nefericita, ci din contra. Am fost cel mai fericit si ingirjit copil din toate punctele de vedere. Atat de mult, si cu atata dragoste, incat nu mi-am luat-o in cap, ci pur si simplu am refuzat sa mai cresc. Asa ca am ramas cu sechele pentru restul vietii. Vreau sa copilaresc, si mi-e frica sa imbatranesc. In tinerete eram certata ca nu stiu sa fiu copil, ca sunt prea matura. Acum sunt certata ca nu sunt suficient de matura, ca sunt un copil. Oare cate suflete am? Oare un suflet se poate imparti? Simt ca ma rup. Intre mine si restul. Sau intre ce sunt si ce vreau sa fiu. Ma rup, ma sfaram sub propria greutate. Ar trebui sa invat sa construiesc, si sa repar, sa tamaduiesc si sa alin, sa modelez si sa intaresc. Cate vieti intr-una?

Ce bine ar fi…daca as putea sa deschid geamul ca sa intre soarele…si sa intre in mine…sa simt caldura in vene, sub piele.

Degeaba ma iubesti daca nu stii sa mi-o arati, sa ma faci sa inteleg. Degeaba ma vrei, daca ma lasi sa plec. Degeaba ma tii, daca eu sunt departe. Vreau doar sa plang si sa rad, sa nu mai tac. Sa se aleaga. Una din variante. Sa nu mai fie cale de mijloc. Sa nu mai bajbai. Sa nu mai incerc, sa nu mai caut. Sa stiu. Sa vreau, sa am.

“Il vreau. Il voi avea. Il am si acum.”

Sec.

Mi-e ciuda ca scriu. Am uitat sa vorbesc. Dar daca nimeni nu ma asculta?! Unde am gresit? Unde gresesc mereu? De ce daruiesc atata? Mai am de dat?

Si mi-e dor sa lasi de la tine in momentele urate, cu acea puritate de la inceput. Sa ma faci sa vad unde gresesc, comportandu-te normal, si nu asa... Pentru ca asa, in felul asta, de acum, mi-e doar frica si lehamite de toti si de toate. Chiar nu simti un bob, un graunte de iubire pentru mine?
Mi-e dor sa te aud ascultandu-ma, zambind si atat. Fara dojana, fara sfaturi de om experimentat, ci doar un zambet si un sarut pe frunte.
Mi-e dor sa aud pe cineva vorbind. Mi-e dor sa ascult problemele cuiva. Candva lumea venea la mine sa-si spuna pasul si sa capete alinare si sfaturi. Acum nimeni nu mai vine la mine sa-mi vorbeasca.



"Nu stiu pentru cine scriu, dar stiu de ce scriu. Scriu ca sa ma justific. In ochii cui? Am spus-o deja, dar infrunt ridicolul de a mai spune-o o data: in ochii copilului care am fost." Octavian Paler - Desertul pentru totdeauna


Plang. Si plang. Si plang. De ce plang? Nu inteleg de ce plang. Poate din cauza ca nu am mai plans cu adevarat de cand eram copil. Imi e rusine. Imi lezeaza integritatea.

Si totusi vreau sa plang, sa ma descarc, sa ma curat. Ma purific. Imi e rusine cu mine, de mine. Plang pentru mine si din cauza mea. "